OXiGEN

Arena Platos - o mini Austrie

2012-02-14T14:06:00.003+02:00

Intre 10 si 12 februarie am fost cu Roxana la schi langa Paltinis, la cea mai tanara statiune de schi din tara, Arena Platos, unde s-a desfasurat si prima editia a cupei de schi a Consulatului Austriei la Sibiu.

Vreau sa spun din start ca, in ciuda dimensiunilor reduse a partiilor, absolut toti managerii partiilor din Romania ar trebui sa mearga sa vada si sa invete despre ce inseana un "ski resort" la Arena Platos. O stare a partiilor impecabila, ca in palma, o atmosfera destinsa la apres ski barul adus direct din Austria, muzica antrenanta la volum decent si un centru de inchirieri la nivelul celor din Austria. Nu in ultimul rand, site-ul exact ca cele din afara, cu totul intr-un singur loc: arenaplatos.ro.

Centrul de inchiriei m-a impresionat cel mai mult pentru ca aveam sechele de pe urma celor de la Azuga si Predeal. La Arena Platos poti sa inchiriezi schiuri adevarate, din gama facand parte Volkl RaceTiger, Fischer RC4 World Cup, clapari pentru toate nivelurile. Nu ma pricep la placi, dar am vazut Burton si Volkl.

Singurul minus il dau la dimensiunile si pantele pistelor, cea mai lunga avand 800m. Astept cu nerabdare ca Andy Fazekas si Martin Freinademetz, managerii acestei bijuterii, sa ia in custodie si partiile din Paltinis care zac in paragina cu acelasi telescaun de pe vremea lui Ceausescu, cu iarba pe partie si cu un ratrac ce sta pe butuci.

M-a impresionat placut si faptul ca nocturna este pe trei piste. Pe scurt, avem si noi o mini-Austrie acum.

Cu "noile" mele schiuri Volkl P50 race carver energy, din sezonul 2002/2003 am zburdat si eu linistit de data asta. Mai putin la concurs, ce a reprezentat un "comeback" dupa 25 de ani direct in grupa "tataie", unde trebuia sa dau din bete de trei ori mai mult. Nota noua pentru organizatorii concursului. Dupa parerea mea, trebuiau sa aleaga pista B2 in loc de B1 a carei panta e o gluma, chiar si pentru copii sau incepatori.

Pentru Roxana, Arena Platos este cea mai buna locatie, toate partiile avand panta domoala.

View on ExposureRoom

Back to future: schi la Predeal

2012-01-27T22:33:00.003+02:00

25 ianuarie, ziua apocalipsei in Romania. Ziua in care a nins si in Romania mai serios. Un dezastru, o nenorocire. S-a dezlantuit natura impotriva oamenilor aflati pe drumurile patriei. Blocaje, drame, isterii mass media. Cum e posibil sa ninga atat in ianuarie ?!? Dar ca ne cantau pasarelele la geam de Craciun era perfect normal, nu ?
Sa revin insa la ziua de schi. La schi in Predeal nu mai ajunsesem din '91, cred. Nu aveam blog si nici nu imi inventariam turele ca acum. Tin minte doar ca am pierdut o legatura "Look"de la schiurile surorii mele prin zapada si am avut ceva discutii pe tema asta :). I-am cedat legaturile "Tyrolia" de pe schiurile mele, ce imi ramasesera mici.
Predealul a fost cea mai vizitata statiune de mine in timpul iernii. Cupa Drumarilor, cupa IPA, cupa UGSR...

Stateam cate zece zile in medie in fiecare inceput de an. Apoi urmau alte zile in Poiana sau Sinaia. Acum trebuie sa sparg o banca ca sa mai petrec atatea zile intr-o statiune de la noi. Dotarile s-au imbunatatit, tehnologic. Dezvoltarea este insa zero. In afara de partia Cocosul amenajata in 2001, exista exact aceleasi partii ca si acum 25 de ani.
Trebuia sa fi plecat de dimineata, dar datorita circulatiei dementiale din Bucuresti, am reusit sa ma sui in masina lui Horatiu abia la ora 9:30. Incepem sa ne intrebam daca mai mergem. Roxana isi luase concediu. Pana iesim din "capitala europeana" a dezastrului, mai trece o ora. Merita totusi sa ne dam, macar si pentru jumatate de zi, ne incurajam. La 12:30 imi inchiriam schiuri. Pret destul de ok: 25 lei. Luasera in calcul probabil timpul ramas. Urcam spre telescaun unde am parte de o mega surpriza: abonamentul pentru jumatate de zi este de 90 lei, in timp ce pentru o zi este de 140. Adica, nu merita. Imi iau zece puncte care echivaleaza cu 5 urcari si ma urc buimacit de preturi in scaun. "Noul" telescaun este o imbunatatire! Faceai 25 de minute pana sus. Acum, cred ca maxim 6-7 minute. Roxana si Horatiu urca pe schiuri Cocosul.
Dau prima tura ca sa ma acomodez. Ma napadesc amintiri din copilarie. Parca ieri se intamplase tot. Tot aici la Predeal, am avut un monitor de schi pentru cateva ore, la 10 ani. Era o domnisoara, careia ii datorez eradicarea pozitiei "pe WC" de care nu mai scapam. In cateva ore imi cizelasem intregul stil.
Cobor cu pauze ca sa imi readuc aminte tot, cel putin asa incerc. Ma trezesc la telescaun din nou. Ce scurta e partia ! Urc din nou si imi astept prietenii sus. Savurez o cafea si incep sa inghet. Apare Horatiu apoi Roxana si coboram impreuna din nou pe Clabucet. La telescaun iar ne despartim. Ma reintalnesc cu ei dupa a patra tura si stabilesc sa cobor si eu Cocosul cu Roxana asa, de final. Nu prea mai era nimeni si a fost deosebit. Partia e ok dar prefer Clabucetul sau subtelefericul pe care nu l-am abordat deloc acum. Oricum, la preturi identice, Azuga are prioritate.
A fost frumos, iarna si am retrait libertatea totala a copilariei.
Intoarcerea acasa a avut ceva peripetii, incepuse drama, dar nu am chef acum sa scriu despre lucruri care in mod normal nu ar trebui sa se intample intr-o tara europeana a anului 2012.

View on ExposureRoom

Schi off piste pe pista :)

2012-01-17T03:10:00.001+02:00

15 ianuarie a fost o zi ocupata cu primul meu sport, schiul. Horatiu imi propusese Azuga si, dupa experienta placuta de anul trecut, nu am ezitat sa ma imbarc la el in masina duminica dis de dimineata.
Mi-am inchiriat schiurile de la un alt centru fata de cel de anul trecut si am constatat ca m-am ales cu niste mizerii. Nici claparii nu pot spune ca erau super dar macar mi-au tinut picioarele cat de cat. Erau modelul "super pro" cu ...o clapa. Adica o gluma. Nu mai trec pe la respectivul centru data viitoare, asta clar. Astfel ca dupa prima coborare cu injuraturi, Horatiu imi propune sa imi dea schiurile de tura ale Roxanei care din pacate nu a putut veni. Trebuie sa spun ca am fost super sceptic pentru ca prin definitie aceste schiuri sunt usoare, legaturile sunt altfel, e o cu totul alta poveste. Am avut norc ca mi-a intrat claparul fix la limita superioara a legaturilor, schiul fiind fabricat pentru fete.
Starea partiei Sorica era buna, in prima parte a zilei. Cand s-a adunat lumea, se schimbase un pic treaba. Aparuse gheata si ne-am dat mai mult pe laterale pe unde era neatinsa zapada. Cazacu era inchis. De ce ? Pentru ca ninsese si nu se deranjasera sa o prepare, astfel ca mai usor a fost sa puna un semn de interzis. Cu toate astea erau cativa ce se dadeau astfel ca, beneficiind si de schiuri pentru afanata, l-am urmat pe Horatiu pe "interzis".
M-am simtit super bine cu micutele schiuri Movement (verzi cu fluturasi roz si mar pe talpa :)) care s-au dovedit a fi excelente pentru partiile nepreparate de la noi. Mi-au lipsit numai vreo 10 - 15 cm la coada schiului insa am avut parte de o prima zi de schi super, fara frustrarea "lemnelor" pe care le inchiriasem. Horatiu a dat si doua ture in sens invers, adica a urcat partia Cazacu pe schiuri.
Ca de obicei, m-am jucat cu camera Hero si in tura asta:

View on ExposureRoom

Intre alb si negru

2011-12-02T13:58:00.001+02:00

Traversée du Verneau

2011-11-16T22:21:00.000+02:00

Trailerul video

View on ExposureRoom

Scurt istoric

Reteaua Verneau se afla in Franta, departamentul Doubs, Masivul Jura, regiunea Franche-Comté si se intinde pe teritoriul a trei comune: Nans, Montmahoux, Déservillers.

Verneau-l iese la suprafata in satul Nans Sous Sainte Anne unde conflueaza cu Lison-ul ce isi are resurgenta la 1 km de acelasi sat. Sistemul a fost explorat sistematic incepand cu anii '70 cand 230 metri ai sifonului de la iesire (Porche du Verneau) a fost trecut. De-a lungul a patru ani s-au explorat 9 km de galerii dincolo de acest sifon. La suprafata, in amonte, mai multe goluri subterane au fost cercetate reusindu-se in 1975 jonctiunea a doua dintre ele cu raul subteran: Bief Bousset si Vielle Folle. Jonctiunea se realiza excluziv prin plonjare de sifoane.

In anul urmator, scufundatorii Chorvot si Vittot intra prin Bief Bousset si plonjeaza sifonul terminal al acestei cavitati de la acea vreme. Ei reusesc sa exploreze dincolo de sifon raul subteran si galeriile conexe pe o distanta de 18 km si se reintorc la suprafata tot pe unde intrasera, dupa 21 de ore.

In 1983 sifonul terminal din Bief Bousset este suntat prin escaladarea - din sens invers, aval - mai multor saritori si coborarea unui put de 35 de metri. Din acel moment se putea explora reteaua fara echipament de scufundare pana la sifonul resurgentei.

In 1984, o ultima "veriga lipsa" a fost rezolvata: grotte Baudin - aflata deasupra resurgentei- a fost jonctionata cu raul subteran Verneau. Cu aceasta ultima explorare s-a putut realiza in luna iulie 1984 prima traversare "uscata" a retelei, cu intrare prin Bief Bousset si iesire prin Grotte Baudin. Cu toate acestea, iesirea din lacul sifonului terminal ramanea impracticabila o mare parte a timpului datorita precipitatiilor. Astfel incat s-a cautat o suntare si a acesteia, gasindu-se in anul 1999 solutionarea acestei probleme prin descoperirea galeriei GSD (boyau du GSD) ce debuseaza deasupra cascadei ce conduce la lacul ce sifoneaza iesirea existenta. Traversarea actuala se face cu intrare prin Bief Bousset si iesirea prin Grotte Baudin, celelalte intrari in cavitate (Gouffre de Jerusalem, Gouffre de la Baume des Cretes, Grotte dela Vieille Folle, Gouffre du Creux qui Sonne) fiind conditionate de trecerea a mai multor sifoane.

Aici sunt planul, respectiv profilul sistemului, iar cu albastru am desenat traseul pe care l-am parcurs, de aproximativ 9 Km:

Invitatia speologilor germani mi-a venit la inceputul anului. Fiind incarcat cu atat de multe ture anul asta, am reflectat un pic inainte sa confirm participarea. Asa ceva se face "once in a lifetime", Verneau-l subteran fiind o legenda si o referinta pentru speologii europeni. Data de desfasurare a fost in plina toamana: 28 octombrie - 1 noiembrie. In tura l-am invitat si pe Vale, un prieten vechi din Timisoara, speolog pasionat, reintors in lumea subterana anul asta dupa o pauza de 4 ani. Am discutat sa mai ramanem dupa incheierea turei din Verneau pentru a vedea si alte pesteri in zona impreuna cu Nathalie, speoloaga pe care o cunoscusem la stagiul speo feminin din toamna, la Rosia. Ea locuia chiar in Nans sous Sainte Anne astfel ca nu ne-a luat prea mult sa ne decidem ce facem dupa ce ramanem singurei.

Am plecat de miercuri dupa amiaza din Timisoara si, dupa un ocol prin Koln pentru a ma revedea cu prietenul meu Radu, am ajuns vineri seara langa Becanson, mai precis in Ornans. Am servit o cina tipic frantuzeasca si am pornit spre identificarea masinilor cu numar de germania din Amathay-Vesigneux pentru ca nu stiam exact locatia refugiului. Dupa o plimbareala de o ora am gasit un jeep cu D-ul pe el si am inceput sa ne dam cu parerea despre locatie, ce parea prea "selecta" pentru un refugiu. Pana la urma am gasit o placuta ce ne indica "Gite d'escapade" si lucrurile au devenit clare. Am pasit pragul si am spus ca suntem "caverii" din Romania. Imediat s-au luminat la fata gazdele noastre. Ne asteptau.

"Refugiul" este de fapt o bijuterie cu tot confortul, mobilata cu strictul necesar si deosebit de curat. Ne-am ales camera, intreg refugiul fiind inchiriat pentru echipa Verneau. Dupa ce ne-am facut comozi am stat de vorba cu si am savurat berea germana cu care venisem, in asteptarea gastii si a liderului, Oli.

Au ajuns cu totii dupa o ora si ne-am adunat pentru o mica sedinta tehnica. Cum era tarziu si toata lumea era cam obosita de pe drum, ne-am decis sa discutam toate detaliile dimineata dupa micul dejun de la ora 9.

Dimineata m-am trezit plin de chef si extrem de curios vizavi de prognoza meteo.

Sistemul subteran Verneau are o "mica" problema: viiturile inchid pasajele cheie si poti ramane blocat zile intregi in asteptarea scaderii nivelului apei. Ultima verificare pe AccuWeather arata excelent, respectiv soare pana luni, ultima zi a expeditiei. Fix de a doua zi veneau ploile.

Vremea tinea cu noi, era soare si te imbia mai degraba la ture de suprafata decat in subteran. Mi-am savurat cafeaua pe veranda refugiului fiind emotionat de locurile in care ma aflam. Un peisaj de vis ne inconjura. O toamna rupta din postere in care toate culorile naturii se impletesc asa cum numai Mama Natura stie sa o faca.

Planul a fost batut in cuie imediat: prima zi trebuia sa fie cea in care verificam nivelul apei, echiparea existenta din Grotte Baudin si echiparea puturilor de la intrarea amonte: Bief Bousset.

Eu, Vale, Robert si Hillary mergeam in Grotte Baudin - aflata deasupra resurgentei - adica la iesirea din sistem, in timp ce Oliver cu Renato urmau sa echipeze intrarea Bief Bousset. Trebuia sa ma rezum numai la cateva fotografii pentru ca aveam timp limita si trebuia sa ne odihnim bine pentru "ziua cea mare" de a doua zi.

Am luat cu noi cateva amaraje si corzi "just in case". Dintre noi, Robert era cel ce mai intrase in cavitate in urma cu sase ani. Vale studiase foarte bine pasajele cheie unde te poti rataci si aveam cu noi harta intregii retele subterane.

In 2008 avusese loc un incident aici, respectiv o echipa de speologi a fost blocata de viitura pentru mai mule zile in cavitate. Noi am gasit toate pasajele expuse echipate ca la carte de catre salvaspeo-ul francez cu corzi marcate cu anul 2008 pe ele si verigi rapide din inox. Probabil dupa incident, s-a luat aceasta hotarare. La fiecare coarda verificam amarajele si starea efectiva a corzii. Tinta noastra finala era putul Legionarului (Puits du Légionnaire).

Ne-am oprit pentru cateva fotografii in Sala Nannette, pe galeria principala, la ureche (L'Oreille) si la plaja.

De la Putul Legionarului, la care am ajuns in patru ore, ne-am intors. In total am petrecut 7 ore in cavitate, fata de 5 cat ne fusese recomandat. Astfel ca la refugiu am mancat si ne-am bagat instantaneu in pat incercand sa prindem din urma somnul.
A doua zi, se schimbase ora, ceea ce a fost super pentru noi. Castigasem o ora la somn si eram odihniti. Toata echipa lua micul dejun la ora 9:00.

Cu o zi inainte constatasem ca neoprenul e un moft, cel putin in perioada asta. Avusesem apa doar pana la nivelul genunchilor de cateva ori. Cum pe mine am avut intregul costum de neopren, am facut sauna si muschi sa ma deplasez prin galerii perfect uscate. Astfel ca m-am decis ca pentru traversare doar pantalonii de neopren si ciorapii vor fi suficienti. Pentru speologie, costumul din doua piese primeaza tocmai datorita acestui avantaj. Ca bluza, mi-am luat doar second skin-ul. Insa intrarea pana la "colector" se face in subcombinezonul clasic, din polar. Abia dupa interceptarea activului te schimbi.
Intrarea amonte in sistem se face printr-o dolina destul de mare. Primul put ne conduce intr-un canion plin de vegetatie. Inca nu esti in subteran. O data intrati in cavitatea propriuzisa ne intampina un meandru de toata frumusetea si deosebit de lung. Atat de lung, ca facem doua ore pana la primul popas unde imbracam neoprenele, in Sala Machin. Oli imi spune ca e un timp super bun. Ritmul sustinut ne-a facut sa transpiram incontinuu si m-am lamurit de ce era exclus sa intri din prima in neopren. M-as fi deshidratat efectiv.
Din sala in care ne-am schimbat, am mai coborat o succesiue de puturi pana sa ajungem la raul subteran, trecem un semisifon (Voute Moillante) ingust unde facem cunostinta prima oara cu latura dura a Verneau-ului. In cele din urma intalnim si marele "colector" Verneau, adica raul. Aici fac o fotografie. Este moment de bucurie. Inaintarea decurge ca intr-un vis frumos. Castigam sute de metri prin apa putin adanca in care din cand in cand ne mai scufundam cu totul in marmite. Galeria este lata de 2-3 metri si deosebit de inalta. Canion subteran clasic. Formatiunile, la inceput putine, incep sa apara pe masura ce ne afundam in maruntaiele pamantului. Incepe si distractia: ajungem la lacuri. Inot in toata regula zeci de metri, ajutat de banana in care bidonul de 6l foloseste drept pluta. Trecem un sifon, acum deschis, echipat cu coarda. Ajungem la alt lac. Resimt din plin apa de 6* prin bluza de second skin. Ajuns la malul celalalt insa, ma bucur de alegerea facuta. Ma misc bine.
Ajungem la cea mai lunga urcare din sistem: un put de 35m, echipat cu coarda fixa. Putul ascendent se afla in dreptul intrarii Vieille Folle in retea. Aici, aproape ca ne intoarcem din drum. Echipa care trecuse ultima pe aici, uitase capatul corzii undeva la 15m deasupra solului, agatat intr-o fractionare. Greseala din pacate destul de des intalnita printre speologi. Dupa cateva incercari, se dovedeste ca eu am cele mai multe sanse sa tintesc bucla de coarda ce atarna. Am folosit un snur de 3mm ce il am cu mine pentru amenajarea punctelor calde. Cu coarda nu am fi avut nici o sansa pentru ca este foarte grea si se agata oricum in argila de pe jos. Am prelungit snurul de 10 m cu coarda si am legat doua carabiniere grele, de otel, si am inceput sa arunc dupa coarda. Distractia a durat fix o ora si jumatate. Deja se discuta intoarcerea cand am reusit in urale doborarea corzii intepenite. In mod normal pe acest put ar fi trebuit sa folosim propria coarda dupa ce urca primul, insa datorita timpului mort petrecut cu "crosetarea" corzii suspendate, am trecut toti pe echiparea fixa.

Urcand ultimul (eram incalzit de atatea aruncari de lasou), m-am gandit daca sa las corda precum am gasito sau nu. Cu ocazia sederii noastre fortate la baza acestui put, am facut si primul popas serios de alimentare. Paste carbonara "travellunch", cafea si dulciuri.
Urcarea asta sunteaza de fapt un mare sifon, sifonul 8, astfel ca pe partea cealalta evident ca se coboara o succesiune de puturi mai mici si saritori, inapoi la colector.
Se succed sali mari, din ce in ce mai mari. Au insa o trasatura comuna: tavanul este de forma unui stadion rasturnat. Mi-au ramas in minte foarte clar aceste sali cu tavanul lor nivelat, sunt un trademark Verneau. Nu am vazut in alta parte astfel de tavane.
Trecem lacuri, intram in alte sali din care impresioneaza sala Gnome, Bon Negro si Corniche. Parca iesisem afara. Spatii imense. Frontalele ne dezvaluie o imparatie autentica a intunericului cu tot ceea ce exista in el. Sistemul Verneau ofera "all inclusive" si nu cred sa scape ceva. Speleoteme, prabusiri, puturi, sifoane, lacuri.

Toate se succed si se impletesc iar pentru un pasionat de speologie, este un fel de Eden. Facem un popas mai lung si mancam amestec de legume "adventure food", facem o cafea si bagam dulciuri. Dupa jumatate de ora pornim in continuare si mai reusesc sa mai fac cateva fotografii. Raul subteran ne poarta pe galerii ce isi schimba culoarea din galben si alb, in negru. Inotam, trecem o cascada mai mare si ajungem la o mana curenta ce ne conduce intr-un alt loc de popas, Sala Tremie, de unde urmeaza sa vizitam cea mai celebra formatiune a retelei, "tripodul".

Lasam bananele pe loc si merge sa vedem capodopera naturala ce ma lasa cu gura cascata....
Ne reintoarcem la bagaje, facem o poza cu toata echipa si continuam in lungul raului subteran. Nu mai este mult si ajungem la Putul Legionarului, de unde cunosteam traseul din ziua anterioara. O data urcat putul, nu mai are sens sa pastrez pantalonii de neopren pe mine pentru ca imi diminueaza mobilitatea si nu mai exista apa suficienta ca sa motiveze purtarea lor. Subcombinezonul de polar mustea de apa in sacul etans in care il depozitasem...acesta se sparsese. Imbracarea cu acest subcombinezon a reprezentat un larg sir de autoincurajari si promisiuni ca "nu mai fac". O data echipat la loc nimic nu m-a mai oprit din a ma indrepta direct spre iesire inainte sa fac hipotermie. Teoretic, combinezonul de polar tine de cald si atunci cand este ud, aceasta fiind marea proprietate a sa. Dupa 14 ore petrecute in cavitate, insa, nu mai puteam sustine treaba asta foarte clar, iar in urmatoarele trei ore pana la iesire am reusit numai sa il usuc partial pe mine, fiindu-mi frig constant.
Iesirea afara, prin Grotte Baudin, a reprezentat pentru mine implinirea unui vis, aflat ca multe altele, in sertarul cu "idei" despre viata adevarata, despre trairea ei si despre cunoasterea frumosului si a ceea ce ne este dat dar nu vrem sau nu putem sa vedem din terte motive, cel mai adesea din simpla comoditate.
Atmosfera de la intoarcerea la refugiu, cu felicitarile de rigoare, masa plina de mancare buna si vin de calitate au incheiat acest vis exact asa cum se cuvenea.

Acum, am ramas cu amintirile, cu experienta si, cu filmul...

View on ExposureRoom
In ultima zi a expeditiei, dupa ce ne-am trezit, am spalat echipamentul si am iesit la o plimbare de seara prin imprejurimi. Am vazut Source de Lison. Lisonul se varsa in Verneau chiar in satul Nans sous Sainte Anne.

Cum toamna era in toi, culorile ei m-au indemnat la fotografie. Asa a iesit slide-ul "november":

View on ExposureRoom

Agonie si extaz la MPC 2011

2011-10-07T01:14:00.004+03:00

De fapt, treaba a stat exact invers fata de titlul celebrului roman a lui Irving Stone. Intai a fost...
Extazul
O masina plina de optimism pleaca spre a sasea editie a maratonului Pietrei Craiului: Horatiu, Roxanele, Florin si eu. Cazarea rezervata ca si anul trecut, la pensiunea Dode unde ne intalneam si cu Ovi & Emilia veniti cu impreuna si cu Vali. Drumul trece relativ repede cu discutii despre planuri, socoteli, pronosticuri si multe vise. Cam putin antrenament insa. Mai putin Florin, castigatorul locului doi de anul asta :).
Imi propun sa ma trezesc la 6 ca sa mananc. Florin face la fel si ma bazez pe el sa ma trezeasca.
Zis si facut, dupa cinci ore de somn, sunt in picioare si bag paste, ton si banane in mine. Apoi ma reintorc in pat. Pe la ora 7:30 servesc si cafeaua si deja imi este mult mai bine. Simt ca e de bine azi. Plec ultimul spre start in alergare usoara ca sa ma incalzesc. Acolo ma intalnesc si cu Mircea venit direct din Ploiesti pentru primul lui maraton montan. Un tip suplu, sportiv si plin de viata. Stam impreuna sa asteptam momentul startului. O atmosfera greu de descris. O multime de 470 de alergatori ce degaja forta si optimism, viata.

Zarnestiul este pentru cateva momente centrul universului iar noi suntem forta ce face planeta sa se invarata in jurul axei. Au fost fenomenale momentele dinaintea startului la Maratonul Salomon Piatra Craiului 2011 !!! Cea mai tare atmosfera de anul asta, fara doar si poate.
Incepe countdown-ul si, dupa un mic delay, pornim si noi. Ritmul mi se calibreaza mult mai repede datorita faptului ca am avut grija sa ma trezesc cu noaptea in cap ca sa mananc. Imi pornesc si noua achizitie: ceas cu pedometru si monitorizare cardiaca de la Kalenji. Sunt curios cum stau si in cifre.
Asfaltul dispare repede si continui sa alerg pe macadamul dupa Gura Raului. Iau o pauza de cateva secunde ca sa vad ce se intampla cu o "jena" din piciorul stang si repornesc in alergare mai departe. Cand incepe urcusul spre Magura, pornesc la pas. La primele case, toamna ne primeste. O priveliste de vis. Padurea multicolora imi arunca gandurile catre fotografia de toamna, cel mai frumos anotimp dupa parerea mea. Chiar daca practic natura moare, e o moarte frumoasa, plina de culori vii. Nici nu simt cum trec casele una dupa alta. Alerg unde pot, cat mai des si cat mai repede ca nu dura mult pana veneau urcari din nou unde mergeam doar la pas.

Din Saua Joaca dau liber la picioare si ma ingozesc pentru a cata oara de privelistea Parcului National Piatra Craiului mutilat, dezmembrat, tumefiat. Se vede deja locul "La Table" cand nu ar trebui sa fie asa datorita copacilor, copacii aceia muribunzi taiati fara mila, fara creier, fara pic de rusine in mijlocul asa zisului Parc National. Pe mine personal m-a apucat jalea sa revad dezastrul si m-am concentrat pe punctul de realimentare.
Chiar inainte de masa cu minunatii, un tip face poze iar o fata ma noteaza pe un caiet si imi striga 109! Ma uit in spate si nu vad pe nimeni, numarul me nu e 109...locul era asta ! Ma iau fiori. Florentina ma intampina cu un pahar sponser. Il dau pe gat apoi bag banane, mar si iar banane. Mai dau un pahar de apa pe gat. Compar kilometrajul in PA de pe pedometru, cu distanta reala din punct. Rezultatele par foarte apropiate chiar daca nu imi calibrasem pedometrul pe pasul meu.
Imi iau rucsacelul si pornesc mai departe ametit de rezultatul pana aici. Imi scot din mers un compot de mere si il inghit cu nesat. Un alt fotograf imi ureaza sa-mi fie de bine. Ii multumesc si alerg mai departe. De aici nu mai aveam voie sa ma opresc pana unde incepe urcusul prin padure. Ritm constant, Within Temptation cu "Faster" in casti, si un optimism debordant. Ajung cu zambetul pe buze la urcarea pana in Saua Funduri. Poteca e plina de maratonisti. Intrec vreo cinci dar sunt si intrecut de alti cinci. Simt ca vreau sa ma opresc si imi impun sa nu. Devin imperativ cu picioarle mele:
- Nu va opriti ca va tai !
Ajung in creasta si incepe...
Agonia
Genunchiul stang nu mai vrea deloc sa primeasca greutate pe el. Asa, subit. Urlu de nervi si ma chinuiesc pana in varf la PC, ca sa stau un pic, poate totusi isi revine. Dupa doua minute de compot si gel cu cofeina si cola, ma ridic sa vad ce se intampla. Dezastrul este complet: nu mai pot calca deloc pe stangul. Caz tras la indigo cu cel de anul trecut, cu o singura diferenta: atunci era dreptul. Dreptul nu a avut nici pe draq anul asta, in nici o tura. S-a trezit stangul ca si el are drepturi egale. Efectiv bombaneam singur despre o rotula de schimb, mi-as fi aruncat la gunoi toata articulatia si mi-as fi pus alta. Dar, momentan cel putin, nu se poate.
La al doilea pasaj de pe Valea Urzicii echipat cu coarda mai si cad pentru ca o crampa in gamba dreapta ma face sa imi transfer greutatea pe genunchiul zob. Imi masez gamba exact in pozitia in care cazusem - cu capul in jos, nu foarte eleganta - si ma ridic sa ma tarai mai departe. Primesc un BenGay de la un coleg. Ma masez. Mai cobor o saritoare sub forma de gramada si mai primesc Diclofenac unguent. Imi umplu genunchiul de crema alba si aflu ca e si un doctor prin preajma, mai jos. Tin sa le multumesc tuturor ce au trecut pe langa mine si m-au ajutat cu BenGay-ul, Diclofenac sau cu cuvinte tari !!! De asta merg la astfel de evenimente, pentru oameni.
Ajung la doctor care ma intreaba daca m-am uns cu ceva. Ii spun ce am facut si imi pune doar o fasa elastica, nu mai avea rost sa imi dea si el cu crema. Oricum, trebuie sa ajung pana jos, la Plaiul Foii.
Cu capul in pamant, cu multi nervi, cu gandul ca m-au injurat unii atat de tare de le doresc si lor acelasi lucru, ma tarasc metru cu metru pe langa Cerdacul Stanciului si Marele Grohotis unde primesc si doua bete de lemn de la o doamna. Intr-un final, ajung la PC-ul Spirlea unde imi anunt abandonul. Imi era cumplit de sete. Apa nu mai aveam pentru ca nu imi calculasem apa pentru atatea ore de stat pe traseu si deabia asteptam sa ajung la apa. Am baut cu nesat la izvor unde doi baieti ne umpleau pahare.
Continui drumul si mi se face si frig in umbra padurii. Imi pun geaca pe mine si continui intr-un bat precum un batran garbovit. Celalalt bat se rupsese. Mai trec doi colegi pe langa mine si ma intreaba daca e calcai sau carcel. E "tendinita", asa mi-a zis dom' doctor din Valea Urzicii. Cotrobai prin rucsacel dupa mobil ca sa il sun pe Horatiu care cu siguranta terminase, sa vina sa ma ia cu masina de la capaul drumului forestier. Mobilul imi lipseste si realizez ca l-am lasat in PC-ul din Funduri, cand imi scosesem gelul si compotul.
Ma junge si Vali care imi doneaza doua bete autentice de trekking. O rog sa o sune pe Emilia ca sa ii spuna lui Ovi sau Horatiu sa ma pescuiasca din forestier, cand o sa ajung la el.

Continui "marsul agoniei" si traversez apa dand in forestier. Imi e frica sa ma uit la ceas dar totusi o fac. Am petrecut patru ore din Vf. Funduri pana aici. Patru ore cumplite ce se vor transforma in "experienta". Trebuia sa platesc niste polite probabil. Ciudat este ca, cu toate ca nu cred in predestinari, nu am parcurs niciodata Valea Urzicii in conditie fizica intacta. Prima oara, in 1995 deabia m-am tarat pana la fostul refugiu de lemn din Spirlea. Acolo a trebuit sa zac doua zile pentru ca sa pot cobora mai departe. Prietenul meu Istrate ma dadea jos din priciurile de sus ca sa imi fac nevoile. Fusesem la un pas de rupturi de coaste si tibie. Mi se vedea carnea alba in dreptul coastelor. O domnisoara dizlocase de deasupra mea un bolovan direct pe traseul meu. L-am pimit in plin si m-am dus pe spate o saritoare de 20m. Mi-am lasat ceva carne pe saritoarea aia atunci. Apoi, in 2010 a MPC genunchiul drept. Acum, cel stang. Ce are Valea Urzicii de impartit cu mine ?!? O sa ne imprietenim noi candva.
Ultimul kilometru pana la Plaiul Foii il parcurg intr-un ATV trimis de Vali si aflu ca Ovi trecuse de mine. Nu ii vazusem masina. Incep sa ma indop cu fructe si mi se scrie numarul. Inca o diploma de final in Plaiul Foii nu face decat sa ma enerveze si mai tare. Eu am abandonat, nu am finalizat nimic !
In cele din urma se intoarce Ovi si nu intelegem cum de nu ne-am intersectat. Ma urc in masina si ma uit tacut pe geam spre Piatra Craiului ce era mangaiata acum de lumina calda a apusului. Ne vedem data viitoare, intotdeauna e asa.
Video clipul:

View on ExposureRoom

Ca si concluzie de final, am alergat cel mai mult aici dintre cele patru curse la care am fost anul acesta. Nu e doar o impresie, e realitate. Normal ca sunt suparat dar nu imi foloseste la nimic. Fara repaus de macar doua saptamani risc sa raman cu probleme la picior, asa ca pas la tura speo din WE-endul ce vine, trebuie sa stau pe acasa ca nu se termina aici zilele.
Si, ca tot am intrat si eu in era statiscilor, cam asa arata matematic efortul meu pana in Saua Funduri (ca dupa, nu se pune):
puls mediu: 153
puls max: 180
viteza medie: 3,8 Km/h
viteza maxima: 13,9 Km/h
calorii arse: 1300
Graficul cardio/viteza:

Good morning Piatra Craiului

2011-09-20T03:15:00.003+03:00

De la ultima reintalnire cu Piatra Craiului imi propusesem sa ma reintorc pentru un tur rapid si "light". Am reusit sa ii urnesc pe Horatiu si Roxana ce au luat o pauza de alergari anul asta, si am dat o tura de vis peste Piatra Mica pana la Ascutit pe 18 septembrie. Planul de a face dintr-o bucata "integrala", adica tot ce inseamna creasta in Crai, incepe sa se devina ceva foarte posibil dupa tura asta. A fost o tura de vis, de viata, de prieteni, de vant si de soare. O tura vie....
Asta e profilul traseului conform Google Earth. Am terminat traseul in 7 ore din care numai 4-4:30 de parcurs efectiv dupa ceasul meu. Not bad at all, Roxana functionand la 50% din ce poate. Horatiu a scos cu o ora mai putin. Il gaseam pe traseu asteptandu-ne. Eu am mers bine, fara bete si m-au durut ingrozitor calcaiele pe final. Si la Ciucas am mers fara bete si tot calcailele m-au durut. Ciudat fenomen, il studiez :)

Si bineinteles filmuletul:

View on ExposureRoom

Stagiul International Feminin Rosia 2011

2011-09-17T03:23:00.002+03:00

Dupa Ciucas trail running am plecat direct la stagiul speo de la Rosia unde se inscrisesera de la FV: Roxana, Emilia si Cristina. Pe langa asta, mai vroiam sa incadrez si eu acolo si am acceptat sa o fac numai pe cazare si masa pentru ca erau deja cadre titulare suficiente.

In primul rand vreau sa spun ca Adina si Cristina sunt o super echipa care emana optimism, iar pasiunea lor pentru speologie a anulat incruntarea si mitocaniile altora. Ma intreb cata nesimtire poate zace uneori in semeni...multa ! Mergand mai departe, cursul fiind in primul rand pentru fete, a fost super curat din toate punctele de vedere: mancare, organizare (cu ceva lacune la respectarea timpilor de sosire de la ateliere), ordine.

Dincolo de Pestera Vacii din Cheile Cutilor la care am fost in trei zile din cele patru, cel mai mult mi-a placut in Pestera cu Ferigi unde am avut ca si coleg peYves - monitor cu brevet de stat in Franta. Reintalnirea cu echipa cealalta de incepatori, plecatat cu un avans de o ora si jumatate a lui Cristina & Valerie a fost ca intre vechi prieteni. Esenta miscarii in natura.

La final, FV-istele au luat cu brio cursul. Cristina a primit recomandare de initiator iar Emilia si Roxana au fost in primele sase in fisele de evaluare. Ne-am ales si cu o noua colega de club, Flavia, absolventa si ea a cursului.

Ciucas trail running 2011

2011-09-13T17:30:00.006+03:00

O sa incep cu sfarsitul...
Am terminat deprimat de faptul ca am scos un timp egal cu cel al semimaratonului de anul trecut, multumit totusi ca am mai finalizat o alergare montana. Dupa ceasul meu, scosesem 3 ore 40 fata de acelasi timp obtinut anul trecut. Practic, stagnare. Deabia dupa afisarea rezultatelor mi-am dat seama ca nu e rau deloc: 3:35 fata de 4:08. Adica o imbunatatire cu 33 de minute !
Si acum povestea...
Anul asta, in Masivul Lofer am constatat ca nu mai am echilibrul fizic de alta data. Si mi-am dat seama ca e de la bete, de la folosirea lor intensiva indiferent ca am avut nevoie sau nu de ele in ture. Betele de treking degreveaza picioarele de cca. 20% din efort dar iti afecteaza echilibrul. Nu le voi mai folosi decat in turele cu rucsac greu. Astfel incat mi-am propus sa merg la semimaratonul Ciucas fara bete in ciuda pantei absolut dementiale a traseului pe care o iei in piept imediat dupa start.
In Cheia am ajuns vineri cu masina la 22:20 rupt de oboseala dupa o noapte de nesomn in care am facut raportul de activitate a clubului si inca doua afise spre a le prezenta la Congresul speo de anul asta.
M-am pus la coada sa imi ridic pachetul de concurs si pe la 23 eram gata si lihnit de foame. Ma rodea stomacul. Cum in Cheia nu exista nimic la ora aia, am facut o nebunie: m-am dus in Brasov sa mananc ceva. Bineinteles ca m-am oprit la primul lucru cu mancare ce mi-a iesit in cale, respectiv Mc Donald. Foarte sanatos :)!!! Dupa ce am cheltuit o groaza de bani pe porcariile lor, mi-am potolit foamea si m-am reintors in Cheia. La 1:30 ma bagam in sacul de dormit sub cerul liber in campingul amenajat in curtea salii de sport. Mi-am pus ceasul sa sune la 7.
M-am trezit buimac, murat de roua si odihnit doar pe jumatate. As fi avut nevoie de mult mai mult somn. M-am infipt in primul bufet ce servea cafea si am mancat doua batoane si un compot Isostar. Mi-am pregatit in borseta sticla si un gel. Deja se apropia ora startului. Am dat pe gat un gel si m-am dus la start hidratandu-ma.
Mi s-a parut mai putina lume decat anul trecut si mai putina animatie. In afara de standul Sponser de la inscriere, am vazut doar o masa a celor de la sportsworld.ro. In rest nimic. Adaug si sunetul execrabil (la fel ca anul trecut, nu se renunta la boxe) al salii de sport care, logic, nu e proiectata pentru asa ceva. Da' las' ca merge dom'le, suntem in Romania.
Dupa start, la semimaraton iei practic in piept urcusul. Nu se pune problema sa alergi decat pe cate o portiune foarte scurta. Clar e cel mai tare urcus dintre toate semimaratoanele. Ideea e sa nu te opresti deloc.

M-ar fi ajutat betele fara doar si poate. Bineinteles ca mi-am injurat putin decizia dar imi spuneam ca pe plat si pe coborare le-as fi carat dupa mine degeaba.
Am mers greu pe urcare, muschii erau contractati si faceam eforturi sa ii relaxez. Am facut 50 de minute pana in poiana Zaganu si inca 20 pana pe varf. Apoi urmeaza o portinue mai ingusta de creasta si platoul ca in palma unde am inceput sa alerg in fine. Era o vreme superba de orice altceva dar nu de alergat. Aveam soarele drept in cap. Mi-am revenit de la zapuseala cu ceva lichid Isostar si am alergat fara oprire pana la urcusul lin spre Cabana Ciucas unde a si trecut de mine Adi Bostan, castigatorul maratonului de anul asta. Alerga, evident. La cabana m-am oprit pentru trei boabe de struguri si ca sa imi trag sufletul. Tineam foarte bine minte coborarea pe forestier. Vroiam sa vad daca stau chiar asa bine pe coborarea asta precum la coborarile de la celelalte evenimente. Mai aveam si incaltari noi, Vaude Stone Rider modelul ultralight in locul celor ne-ultralight. Ideea e ca pantoful asta are in loc de materialul textil (cu sau fara membrana Ceplex) o plasa prin care trece aerul.

Cum plasa e foarte moale, trebuiau sa ii asigure rigidizarea din altceva, astfel ca talpa e mult mai rigida decat la modelul normal si imi era teama sa nu alunece. Nici vorba ! Aderenta ca la carte mai ales ca sunt incaltari pentru teren mixt sosea-poteca. Se potrivesc de minune la traseele de la maratoanele noastre. Singura problema ar fi ca exista doar calapod pronatie normala. Mie imi vin ca si turnati.
Deci, vreau sa spun ca am bagat grupa mare pe forestier, nici vorba sa ma doara ceva, poate un pic ficatul sau "vecinii". Stau cu totul pe dos fata de anul trecut cand bagam bine pe urcari si ma afectau coborarile. Poate la anul revin la urcari mai in forta si pastrez cadenta actuala la coborare si plat. Ar fi excelent.
La ultimul PC, de langa Muntele Rosu, ma amuza teribil doua balene imbracate in clasicele traininguri cu slapi ce ne faceau poze:
- Vai draga ce slabi suuunt !?
"Chiar daca si noi mancam la Mac" ii raspund in gand in timp ce dau un pahar de apa pe gat. Arunc o privire la slana ce se revarsa de sub o bluza si o iau la fuga.

Intrarea in sat ma gaseste inca ok dupa ce alergasem tot drumul de la ultimul PC. Un coleg imi trece in fata pe ultima portiune de asfalt si nu mai vreau sa cedez nimic. Alerg de mi se taie rasuflarea si termin in bratele mascotei maratonului.

Cum termin cursa ma duc spre masina sa imi iau ceva de baut. Un "domn" autentic cu ceafa si burta se baga in seama:
- Campion de campion, ai ?
Ma lamuresc ca vorbeste cu mine si ii explic despre faptul ca are o burta burta de burta si ceafa de ceafa.
- Eu nu v-am jignit.
- Pai ce, eu te jignesc cand iti spun cum arati ? Este doar o constatare.
Nu a mai zis nimic insa e interesant ce lipsa de tupeu au bajetii astia cand sunt in minoritate, in mod normal ar fi sarit la "zmardoiala", dar se pare ca pot vorbi si civilizat cand nu au ce face.
There are trained and untrained...
Nici vorba sa ma doara ceva, sunt ok in afara de oboseala acumulata. Corpul isi cere odihna. Merg sa mananc ceva la hotel Cheia si ma ingrozesc de preturi. Infulec BigMac-ul ce imi ramasese de cu o zi inainte amuzandu-ma de mancarea mea deosebit de nociva mai ales in prag de efort. Dupa ce termin E-urile ma duc pana la urma la hotel sa mananc si niste mancare totusi pe langa plastic.
Trag linie si merg mai departe, la ce mai am de facut anul asta ce a fost full pentru mine. Mi s-a aprins o idee vizavi de creasta Craiului dintr-o bucata, dar o sa vad.
Filmuletul...
ca si la celelalte, am alergat cu Hero cam-ul dupa mine si am reusit sa menajez acumulatorul ca sa am imagini de pe tot traseul.

View on ExposureRoom

Festin de capre negre in nordica Pietrei Craiului

2011-08-08T16:07:00.001+03:00

Vineri, cinci august, la amiaza, am plecat impreuna cu Roxana, Mihai si Irina in Piatra Craiului sa ne clatim ochii si mintile. Mihai ma rugase sa ma gandesc la un traseu ca sa stim ce facem, sa avem ceva, un plan. Mi-am adus aminte de locurile astea minunate prin care nu am mai trecut de mult si am propus urcare prin Valea Crapaturii pana la Curmatura, pentru ca a doua zi sa facem cat putem din creasta. Accuweather anunta o vreme de vis.

Ca sa ne fie mai comod la intoarcere, am reajustat ruta astfel incat am lasat masina langa fantana lui Botorog si in doua ore ne cazam la cabana Curmatura, cabana mult schimbata fata de ce stiam. Din fericire, in bine.

Am mancat bine si ne-am retras in lumea viselor instantaneu. Am propus sa ne trezim la 7:00.

Dupa micul dejun am pornit spre saua Crapaturii unde un prim grup de caprite nu se prea sinchisea de noi.

Nu mai tineam minte mare lucru si mi-a placut enorm sa redescoper farmecul Pietrei Craiului. In capul meu se infiintase ideea ca facem toata creasta si dormim in "noul" refugiu din Funduri.

Astfel ca am inceput sa trag cam tare. Din spate se auzeau ceva bombaneli dar eu deja aveam fixata ideea.

Cel mai mult imi place sa stiu pe unde merg, astfel ca imi foloseam harta scoasa de la "naftalina", editia 1992 si numaram varfurile.

Se facuse extrem de cald si mi se pare ca nu mai plouase de mult timp pe aici. Pana si la umbra era zapuseala si un aer extrem de uscat. Isostarul disparea constant si deja intrevedeam rationalizarea apei.

La Refugiul Ascutit am mancat paste carbonara "ready pasta" si cascaval. Am facut evident si o cafea. Mihai a deschis usa refugiului pentru a o inchide repede la loc. Era plin de gunoaie. Ce o fi asa greu sa ne invatam sa caram dupa noi murdaria ? Neverending story. Ce ne-am face fara gunoaie pe muntii nostrii ? Despre ce am mai discuta ?

Erau multi turisti pe traseu, stateam la coada la saritori. Lume in general bine echipata si cu bun simt. Ne dadeam binete, etc. Dupa Timbale au aparut si niste "domni" care confundasera muntele cu maidanul de jucat mingea.

- Hai mai repede ca pierdem meciul !

- Deja simt miros de gratar, gratar frate !

Ma uit la ei usor naucit, poate si de la soare.

- Mai e mult bre pana la cabana aia ?

...

- Nu mai e, e aici, dai coltu' si se vede.

Fetele incepusera sa aiba ceva probleme astfel ca mi sa parut excelenta ideea de a sta in "noul" refugiu din Sau Grindului. Problema se punea daca o sa avem loc si intr-adevar nu aveam. Erau deja corturi montate afara. Ne uitam dupa un loc plat dar toate erau ocupate. O domnisoara amabila ne-a zis ca putem sa stam pe locul unde manca, dupa ce termina masa. Multumim frumos, chiar asa am si facut dupa ce in prealabil am cautat fara succes cu Mihai un loc plat mai spre vale.

Am gatit din nou paste si am mancat destul de bine. Apa nu prea mai aveam si am pastrat pentru dimineata jumatate de litru.

O noapte de exceptie cu apus in stanga si capre negre in fata. In somn ne-am cam "viermuit" pentru ca tot alunecam pe panta si ne trageam inapoi in pozitiile initiale de somn.

Dimineata ne-am trezit primii si dupa o cafea si un ceai cu ultimii stropi de apa am am pornit insotiti de alte caprioare spre Om ca sa coboram via Grind - La Table - Prapastii la masina lasata la Fantana lui Botorog.

A fost o tura foarte frumoasa si relaxanta intr-o super companie. Oricum, nu mai tineam minte cat dureaza creasta dar dureaza ceva si nu e chiar o joaca.

Underground dance part1

2011-07-20T20:40:00.000+03:00

Pe 16 iulie am facut o tura cu colegii de la Focul Viu in fenomenalul monument carstic numit Pestera Sura Mare. Mihai Hristescu, vechi membru al clubului si scufundator, explorase in urma cu 20 de ani o galerie ce nu apare pe harta actuala. Astfel ca si-a amintit despre ea in timp ce povesteam impreuna despre cum au decurs explorarile din Sura Mare. Pe langa acest obiectiv important, multi dintre noi nu vizitasem pestera pana in final, tura de altfel dificila. In tura au venit si prietenii nostri Bebe de la Sfinx Garda cu Ovidiu din Prusik, care isi doreau mult sa vada pestera.
Eu am intrat cu Mihai si Bebe la "scormonit" galeria. Cum si Mihai isi luase o camera Hero, am zis sa vedem cum functioneaza camerele astea minuscule la lumina "a giorno" de Scurion 1300.
Intotdeauna mi-a placut sa merg cu speologii trecuti de prima tinerete. Au ceva numai al lor. E stilul de abordare si calmul de care dau dovada. Se numeste "clasa".
Galeria cu pricina se afla undeva la 15 fata de nivelul apei din galeria principala. Eu si cu Bebe am inceput sa ne dam cu parerea despre abordarea escaladei si cum stateam noi asa in expectativa in fata peretelui ce trebuia urcat, Mihai ne striga de undeva de sus.... Urcam si noi si ne regrupam pe un deasupra baldachinului pe care tronau doua gururi ce ne-au servit ca prize. Pasajul urmator e mai expus si am devenit mai precauti, scotand coarda. Evident, Mihai ajunge primul si amareaza coarda dupa o stalagmita scunda ca sa putem urca si noi in siguranta. Eu imi pun TSA-ul pe mine ca sa nu risc nimic. Ajuns sus caut disperat sa dublez amarajul precar in care statea coarda. Gasesc o mica septa cat sa fac un cabestan cu coarda ca amraj secundar.
Intram in galerie sa vedem despre ce e vorba. In primul rand ne-am "ciupit" neoprenele bine de tot pentru ca spatiul nu este deloc larg iar peretii au asperitati. Ajungem intr-o mica salita frumos concretionata cu cateva "buzdugane" si gururi. Aici galeria se bifurca si noi apucam firul principal. Inaintam timp de 5 minute si ajungem in buza unui put argilos. Ne oprim si ne uitam la el. Mihai isi amintea de o saritoare nu de un put, dar trecusera atatia ani.... Cum coarda nu mai aveam, caci o lasasem la "intrare", am pornit cartarea din buza putului dand vizele invers. Am cartat clasic cu ruleta de PVC, busola si clinometru optic. Cred ca ne-a luat mai mult de o ora caci mi se uscase neoprenul pe mine si ma cuprinsese frigul. In salita am pornit pe cealalta ramura sa vedem ce e cu ea. Aceasta e si mai stramta decat firul principal pe care il jonctioneaza undeva la 3 metri de podea. Incheind socotelile, mai schitez podeaua si un pilier inainte sa ne intoarcem in galeria principala. Bebe coboara cu capatul ruletei ca sa ne legam cu drumuirea de galeria principala. Dam si ultimele doua vize si coboram toti jos, lasand coarda acolo pentru a ne reintoarce sa cartam si putul intr-o tura viitoare.
Ne hotaram sa vizitam in continuare pestera pana dupa Mendip ca sa vada si Bebe celebrele gururi din aceasta sala. In sala ne reintalnim cu celelalte doua echipe care se intorceau deja. Echipa Andrei, Ovi, Alex ajunsese pana in Sala Prieteniei, iar echipa Octav, Dragos, Emilia, Ovidiu, pana la sifonul englezilor. Noi am ponit mai departe in amonte sa ne aducem aminte de Sala Suspendata. Bineinteles ca ne-am invartit peste tot dar ne-am lasat pagubasi. Eu eram convins ca trecusem de ea in timp ce Mihai sustinea ca mai aveam de mers. Ca sa nu ne plictisim prea tare am urcat politele laterale accesibile si am mai gasit o mica galerie frumoasa ce nu cred sa fi scapat exploratorilor dinaintea noastra. Am facut cale intoarsa si pe iesire am marit pasul ca sa ma feresc de "trenul" care venea in spatele meu, mai precis 1300 de lumeni de la Scurionul lui Mihai + 400 de lumeni de la Scurionul lui Bebe ma faceau sa orbecai si sa nu mai vad in imediata apropiere pentru ca imi vedeam propria umbra. M-am distantat cam la 100 de ei iar cand ma uitam in urma mi se desfasura prin fata ochilor un intreg spectacol de lumini si umbre pe care nu il mai vazusem in Sura Mare. Am vazut cat de sus este tavanul, am vazut coloniile de lilieci ce atarna la zeci de metri deasupra. Am vazut pestera, de fapt. Spre iesire am prins din urma echipa lui Octav.
Ne-am reunit toti afara si am luat masa povestindu-ne unii altora ce am facut.
Ajuns acasa si uitandu-ma pe filmari, mi-am dat seama ca Hero este excelent pentru exterior, in pestera poate fi folosita numai pentru filmari de aproape - de pana in 4 metri. Are nevoie de extrem de multa lumina iar senzorul deosebit de mic produce si o gramada de zgomot in zonele intunecate. Cu toate astea, s-a nascut ideea unui proiect de film, Underground Dance.

The spirit of Steinernes Meer

2011-07-07T14:12:00.000+03:00

Dupa fiecare tura am lasat un dram de suflet in locurile ce au rezonat cu spiritul meu. Nu mi s-a mai intamplat insa niciodata sa vorbesc cu un munte si sa il ascult asa cum am facut-o anul acesta in Steinernes Meer. O mare parte din mine ramane acolo, in marea de piatra ce mi-a soptit tainele giganticului fund de ocean. Ne-a dat tot ce ne puteam dori si ne-a alungat cand am cerut mai mult.

Cum turele nu s-au terminat, nu am timp sa pun intreaga poveste a expeditiei dintre 12-17 iunie. Am facut insa un trailer care nu necesita comentarii si descrieri. Pana sa postez articolul complet, va urez vizionare placuta:

View on ExposureRoom

Sesiune foto in Pestera Ponicova

2011-05-28T20:55:00.002+03:00

Dupa "Hercules", pe 22.05.2011 am dat o fuga impreuna cu Roxana, Bebe, Alin si Ovi la Pestera Ponicova sa facem niste fotografii.
Pe drum am facut cateva panorame:

M-am pregatit cu un parc de lumini pe masura cavernamentului: 3 lanterne LedLenser X21 de 10000 de
lumeni si 4 blitzuri cu numerele ghid 21, 32 si 38: Soligor TIF38, Mk32A si Konica X21.

Am lucrat integral pe DSLR-ul Sony Alpha 200 montat pe Cullmann 3305. Am luat si cateva schite compozitionale pentru o tura viitoare.

Fuga la Herculane

2011-05-24T02:43:00.007+03:00

Simt din nou miros de peste...e de la Dunare. Inaintea noastra, soarele ia foc inainte de culcare iar fluviul a luat foc o data cu astrul. Alaturi de Alin si Ovi cu care eram in masina, ma intrebam daca ne incadram in timp pentru a finaliza inscrierea la Hercules maraton.
Am ajuns la fix pentru a confirma participarea, la ora 22:00. Am servit carboloadingul inclus: paste cu branza. Absolut delicioase ! M-am reintalnit si cu Vasi si am savurat o apa minerala Tusnad, ca doar eram la Herculane :). Nu am mai pierdut timpul si asa comprimat si ne-am retras in camera la 23:00. Inainte sa cad lat in pat, mi-am pregatit imbracamintea de a doua zi, rucsacelul, sistemul de hidratare Aquarius, pudra Isostar si nu in ultimul rand primusul pentru facut cafea. Am bagat doua pastile de diclofenac pentru un somn fara dureri de spate si am recitit descrierea traseului de la semimaraton, la care urma sa particip. 21 de kilometri si 1020m diferenta de nivel.
Dimineata ma trezesc ok. Imi umplu picioarele de Ben-Gay si mananc, de data asta fara nici un pic de mezel care sa imi vina pe gat. Evident, cafeaua primeaza. Cantaresc intre a alege borseta de hidratare sau rucsacelul. Ies afara sa ma uit la vreme si nu imi place ce vad: nici un nor. Adica soare in cap. Am mari probleme cu soarele, suportand mult mai bine frigul si umezeala (poate si de aceia speologia m-a atras iremediabil). Astfel ca trebuie sa ma blindez in zilele toride bine de tot, sa nu am nici un centimetru de piele de oferit spre a fi arsa de razele solare. Nici la plaja nu pot sa stau. Eu nu ma bronzez, ma ard. Astfel ca imi aleg rucsacelul pe ideea ca nu ma voi opri si voi avea nevoie de mult lichid.
Impreuna cu Alin si Ovi pornim usor spre start. Intai mergem, apoi alergam un pic sa ne incalzim. Mai putina lume decat la alte competitii asemanatoare si toti par super concentrati. Se incalzesc, fiecare in stilul propriu. Mai putini participanti inseamna mai putine sanse de a ramane undeva la jumate. Voi fi spre coada, fara indoiala. Ma linistesc si intru in atmosfera. Se aduna toti cei 307 de concurenti pe pod si asteptam countdown-ul.
Urasc asfaltul. Este artificial, un ingredient anti-natura. Daca lasi un drum asfaltat in voia sortii (cam cum se intampla la noi) in cativa ani se crapa si natura ii va lua locul. In mod normal noi ne nastem in armonie cu mediul inconjurator dar viata "moderna" ne invata ca ne trebuie incaltari ca sa mergem pe coclauri. Si uite asa s-a nascut si asfaltul, precum incaltarile. Din modernizare, confort, si alte blah blah-uri omenesti ce indeamna la sedentarism, la comoditate. Nu ne nastem asa, suntem invatati sa fim asa in schimb. Sa ne ferim de "stihii".
Ma trezesc din filosofia asfaltului amintindu-mi ca am de dovedit 6 kilometri de asa ceva. Ma obseda asta inca de la inscrierea la Hercules. Si pornim...
Trebuie sa alerg sa termin mizeria asta de asfalt, sa fug in padure, daca o sa mai pot. Si alerg. Imi vine sa injur si alerg. Strang din dinti si alerg. Bag Paradise Lost in casti si alerg. Maratonistii parasesc asfaltul dupa 3km. Noi, suntem osanditi la inca 3. Si alerg...si in cele din urma se termina asfaltul. Iar eu m-am oprit din alergat pentru cateva secunde doar. Dau pe gat un pahar de apa de la punctul de revitalizare si trec podetul de la Inelet. Intru in padure si ma ia in primire urcarea de 475m diferenta de nivel intinsa pe 2,7 Km cu picioarele facute varza. Nu vor sa mearga mai repede. Am suflu, sunt ok, dar ele nu vor, sunt moi.

Sunt depasit de 4 colegi, semn ca merg extrem de incet. Ajung la al doilea punct de revitalizare si trec de el fara sa ma opresc.

Incep sa imi folosesc Aquariusul acum pe plat. Iau cateva inghitituri zdravene si incep sa alerg usor. Practic, curba de nivel urca si coboara. Pe coborari mananc pamantul stiind ca pierd pe urcari. Picioarele nu dau semne de inzdravenire in schimb nu am absolut nici o problema cu suflul cu toate ca se facuse infernal de cald la soare. Ma mai depasesc 3 colegi. Deci, am nevoie de energie sau de coborari! Urc spre al treilea punct de revitalizare, catunul Prisacina. Aici imi vars trei pahare de apa in cap si pe fata si beau unul de energizant.

Dupa ce trec de el realizez ca de fapt nu am energie si d-aia nu merg repede pe urcari. Prea tarziu ca sa ma intorc sa mananc un fruct, ceva. Fortez sa alerg pe drumul de caruta ce urca spe biserica Dobraia si imi iese partial. Parcurg portiunea singurel.
In fata imi apare bisericuta si zaresc si colegii ce tocmai trecusera de ea. Aham, deci nu sunt chiar asa de in spate. Trec de bisericuta si sunt incurajat de un grup oameni. Hai mah, ca vine vale. Memorasem traseul. Si a venit si coborare ca lumea. Am dat drumul la picioare sa vad ce se intampla. Se intampla ca vroiau. Asa am recuperat tot ce pierdusem pe urcare. La ultimul punct de revitazilare mi-am mai aruncat un pahar de apa pe fata si am pronit mai departe. Era coborarea mea ! Inca unul, si inca unul. Am numarat 12 colegi. Cand am inceput sa aud muzica de la sosire, m-am oprit putin din alergat sa ascult. Nu mai e mult ! Hai Constantine, e 21 mai !!! Fuga pana la sosire. Acolo ma asteapta Roxana impreuna cu Bebe si Loria. Trebuie sa alergi !

Trec pe langa doi cu ceva carcei apoi un coleg cu care am facut schimb- el in fata pe urcari, eu in fata pe coborari. Ajung jos langa moara de apa si am trei participanti cu tricourile galbene in fata mea. Mergeau. Depasesc pe ultimii doi si trec linia de sosire in 3 ore si 17 minute. Nici nu ma dezmeticesc bine dupa ce imi aud numele din boxe ca primec medalia si ma pot duce sa imi culeg si diploma. Cip-ul de la picior imi este luat imediat dupa sosire. Frumoasa idee si organizare !
Ma intind pe iarba usor umeda. Sunt oare dezamagit ? Poate, putin. Puteam sa fac 3 ore. Dar totusi, pe coborari am stat foarte bine. Sper sa nu cobesc dar genunchiul meu drept facut zob anul trecut nu da semne de durere si pot alerga tare pe coborari. Pe plat alerg binisor. In schimb pe urcari, am fost un dezastru. Lipsa totala de energie. Imi trebuiai fructe, ciocolata, ceva. Mare greseala am facut ca nu am mancat ceva in punctele de revitalizare. Las' ca asa invat!
Compar timpul cu cel de la semimaratonul de anul trecut, din Ciucas, si constat ca am venit cu o ora mai bine. Hmm, se pare ca totusi exagerez cu pesimismul asta. Am mers super bine pentru cat "antrenament" specific am. Nu alerg saptamanal, nu am plan de antrenament si nici nu vad in ceilalti alergatori "adversari" si din pacate fumez.
Vin la astfel de evenimente pentru frumusetea lor si pentru faptul ca te fac sa tragi de tine, mai ales psihic, lucru la care stau foarte bine. Si, imi iau pulsul aici. Adica cum stau fizic vorbind. Alergarile astea reprezinta un barometru personal inainte de expeditiile speologice si alpine ce vor urma. Pur si simplu imi fac bine si simt asta. Competitia exista, dar e in primul rand cu tine insuti, nu cu ceilalti. Ei sunt colegii tai, mai pregatiti sau nu.

Dupa amiaza am tras un pui de somn de o ora si apoi m-am inapoiat la sosire. Intre timp a fost si o rupere de nori si se facuse initial racoare, apoi zapuseala. Ciudate vremuri traim. Clima e schimbata si numai indiferenta noastra nu vede asta. Cand am ajuns inapoi la sosire, venisera si Alin cu Ovi.

Am luat aparatul de la Bebe si am trecut la facut poze la cei ce soseau. Am remarcat super muzica celor de la Radio Resita!!! Cea mai buna imbinare de stiluri facute sa te tina in priza si sa simti adrenalina participantilor. Atat la start cat si la sosire s-a auzit super. Scule de prima mana si mixajul facut cu cap.

Cum am alergat cu Hero cam-ul dupa mine, am facut si un filmulet:

View on ExposureRoom
Inainte de a se insera total, ne-am dus in Herculane sa vedem cladirile atat de frumoase dar lasate in paragina...

Apoi, ne-am intors pentru festivitatea de premiere. Felicitari tuturor participantilor, a fost o zi tare !

Pozele noastre sunt aici, aici si aici.

Ponorici Cioclovina cu Apa

2011-05-24T01:46:00.002+03:00

Aveam in calendarul clubului propusa tura inca de la inceputul anului. Vorbind cu mai multi potentiali participanti am stabilit sa mergem de 1 mai. Mai precis am plecat pe 29.04 si ne-am intors pe 1.05.
Am fost 14, din care in cavitate au intrat 12. Ultimul meu parcurs al acestui sistem deosebit a fost in 2006.
La scara geologica, 5 ani nu inseamna nimic. La scara umana, inseamna o cantitate de hartii ce trebuiesc completate pentru a avea acces in cavitate. Respectiv, aprobarea Parcului Natural Gradistea Muncelului- Cioclovina si, de anul acesta, avizul salvamont-salvaspeo al judetului pe raza caruia se afla cavitatea, Hunedoara. Nimic rau in asta, dar s-au dus turele ad-hoc ale adolescentei. Trebuie sa te organizezi din timp, sa intocmesti lista cu participantii, sa trimiti in timp util (10 zile inainte) cererea semnata.

A fost o tura faina, cu colegi speologi mai vechi si mai noi. A iesit foarte bine si mi-am readus aminte din nou de cartea "Relieful carstic" a lui Marcian Bleahu, o adevarata biblie a speologului ce vrea sa vada si dincolo de amaraje, bucle, corzi, spituri, etc.
Duminica am vizitat cetatea Piatra Rosie unde m-am imprietenit DSLR-ul Sony Alpha 200:

O primavara autentica de verde crud si maroniu de frunze muribunde iti induc starea de tanar, renastere.

Orasul Calan, referinta mea cu privire la "viata" romanilor, a "inflorit". Exista o benzinarie Lukoil, doua marketuri Penny si ghirlande de flori in centru....Marketurile sunt deosebit de utile, oamenii ce cotrobaie dupa mancare prin ghena din spatele acestora fiind in echilibru cu cei ce isi procura alimentele din interiorul sau. Capacul l-a pus o bunica cu nepotica ei, blonda cu ochii albastrii...Ma dusesem in magazin sa iau o cola pentru drum si am asistat uluit la toata scena. Bunicuta i-a gasit un mar in ghena si i l-a dat. Au trecut apoi tinandu-se de mana pe langa terasa localului la care ne statea in gat masa. Mi-am varsat amarul colegilor si imediat fetele au dat buzna in masini si au luat toate dulciurile ce ne ramasesera din tura si le-au dus fetitei. Incredibil cum traim "impreuna" si in "armonie" intorcand capul in alta parte unde un alt gunoi, eventual uman, troneaza. Doar ca ne-am obisnuit sa nu ii mai vedem. De fapt, ne pacalim singuri, ei sunt tot acolo. Intr-adevar, vorba Parazitilor, "Dumnezeu ne vegheaza cand cautam in gunoi".

In cross la EcoMarathon pentru a doua oara

2011-05-11T13:35:00.001+03:00

Ma inscrisesem din luna februarie. Nu vroiam sa pierd aceasta prima alergare montana a anului mai ales ca mi-am propus sa nu stau locului nici un WE-nd anul acesta.
Asadar, vineri la asfintit, intru alaturi de alti colegi si prieteni in satul de munte Moieciu de Sus sa ne ridicam pachetele de concurs si sa participam si la sedinta tehnica. Ce de lume ! Se pare ca incet dar sigur, trail runningul prinde radacini si la noi.
Inainte de culcare, citesc fiecare coltisor al revistei "Alerg", o publicatie ce o apreciez foarte mult, ajunsa la al treilea numar. De la standurile aferente mi-am luat doua geluri si le-am pus deoparte impreuna cu borcanul cu pudra Isostar. Ca sa elimin durerile constante de spate din timpul noptii, iau doua pastile de Ibuprofen pentru un somn linistit.
Ne trezim la 7:30 si ii dam bataie cu micul dejun. Inghit primul gel si dau pe gat aproape un litru de Isostar. Reumplu recipientul si ma indrept cuminte spre start alaturi de ceilalti. O parte din participanti se incalzeau si imi dau seama ca nu mai am timp de asa ceva. Ma pozitionez ca si anul trecut mai spre coada si imi fixez castile in urechi si camera Hero pe cap. Este o atmosfera extraordinara si membranele boxelor de la start ne mobilizeaza cu ceva bas cu tobe.
Corul alergatorilor incepe: ciiinci...paaatrrruuuu.... treeeeiii....doooiii....unuuuuuuu.....Astept sa vad cat dureaza pana pleaca si plutonul nostru. Cam un minut.
La prima curba, mascota maratonului bate palma cu noi. Alerg la "ralanti" avand deja oarece experinta acum. Stiu si traseul si consider ca asta e foarte important in dozarea efortului. Ma ucide asfaltul, efectiv nu il suport si vreau sa ajung cat mai repede in padure.

Oamenii iesiti pe strada sa ne vada ne incurajeaza si ne aplauda. Iata si macadamul. Parca asa mai merge. Verific pozitia camerei de pe cap si o opresc pentru moment. In dreptul puntii ce ne traverseaza raul se formase o coada. Trecem pe rand si incepe urcusul.

Imi impun un ritm mai alert, la limita mers-alergare. Functioneaza pentru cateva sute de metri apoi simt ca vreau sa vomit. "Iar mi se intampla", imi zic. Strang din dinti si slabesc tempo-ul. Merge! Am fuleu mai mare decat altii si ii depasesc cand pot, uneori printr-un usor sprint. Spatiul este destul de mic. Iata PC-ul 1...mi se pare ca am ajuns mult mai repede la el decat speram. Nu aveam ceas dar intuiam. Strategia mea inseamna sa nu ma opresc deloc daca vreau sa nu ajung chiar ultimul. Imi trag putin sufletul din mers si ma hidratez cu bidonul. Stiu ca vine o panta cu latime mai mare si trec din nou la un fel de mars. Urmeaza plat si alerg. Iau camera de pe cap si o tin in mana stanga. Ma cam incomoda la alergat pusa pe sapca. In plus, cu ea in mana pot sa ma prind si pe mine in cadru, e mai dinamic. Alerg, alerg, oau chiar reusesc sa alerg incontinuu 15 minute. Cred ca e un record. Ciudat, nu ma doare nimic. "Stai asa si nu cobi" ! Ma cuprinde o tuse cu horcaieli de parca urma sa imi iasa un plaman afara. Bune tigarile astea, 'rar ale draq. Acum, pe bune, e mare pacat. Nu ma doare nimic si pot alerga dar plamanii sufera cumplit de la cat oxigen inhaleaza. Imi propun sa le mai raresc...da, da, sigur ca da....Vine urcus si imi trag sufletul. Imi reamintesc portiunile de traseu si incerc sa fiu mai rapid decat eram anul trecut. Stiam exact unde am mers si unde am alergat. Vreau la PC-ul 2 ca de acolo vedeti voi ! Vine, vine dar mai e pana acolo. In varful unei mici pante doua mogaldete de copii ne incurajeaza cu o talanga de vaci. Ce frumos !!! Uite ce frumoasa e lumea asta de fapt. La o suta de metri de ei, un staul de oi. Foarte pitoresc, insa imediat ce il depaseai te cuprindea un miros de iti taia rasuflarea. O iau la fuga sa trec cat mai repede. Trag de mine sa alerg cat pot. Apoi, ultimul urcus inainte de CP 2. Deci, clar sunt mult mai bine decat anul trecut.
Trec de PC fara sa ma opresc, cum imi propusesem. Pasesc vreme de un minut sa savurez muntii si sa ma incarc cu energie. Buuun, acuma nu ma mai opresc. In casti imi injectez "run" a lui Newtone si o iau la vale. Totul ok pana la ...urcusul de care uitasem. Opresc camera ca sa mai pastrez ceva acumulator pentru ultima portiune si ma tarasc pe urcus. In cele din urma, vad casele si incerc sa pornesc camera. Nu mai merge, se terminase acumulatorul. Tocmai aici ! Ma enervez putin si se pare ca imi prieste: alerg de parca am ursul dupa mine. Pardon, pardon, partieeee! Pleosc...pantoful drept imi ramane captiv intr-o balta de noroi iar eu continui in ciorap din inertie. Oppps, ma intorc, cotrobai dupa el in noroi si ma incalt urget. La vale cu mine.

Alerg ca nebunul si fix cand ma minunam mai tare incepe un junghi in dreapta abdomenului. Ce vrei mah de la mine ? "Sa te opresti !" imi raspunde junghiul. Uite ca nu vreau, si ii dau mai departe. Icnesc de durere si ma tin de burta. Ma opresc. M-a invins. Merg vreme de un minut si durerea scade. Gata, iti ajunge, alergam pana la sosire, ok ? Am ajuns la final cu convingerea ferma ca am scos maxim doua ore de data asta. Vine medalia si poza de finish. Ma retrag langa un stand cu Skoda si cotrobai dupa sticla de Isostar. Ma apuca o tuse tabagica cu care rusesc sa ingrozesc o parte dintre cei aflati prin preajma. O domnisoara amabila de la standul Skoda ma intreaba daca vreau apa sau cafea. Hmmm...cafea !!! Da, multumesc frumos, o cafea. Evident, cafea fara tigara e un nonsens.

Imi scuip plamanii si imi recapat suflu. Povestesc prietenilor ca am reusit sa alerg aproape jumatate din traseu. E ceva nou. Se intampla ceva, ceva bun!
Iau aparatul foto si ma apuc sa fotografiez oamenii de la maraton, ceva la care doar visez momentan.
Reflectez daca ma mai tinea inca o data bucla asta sa o fac. Cred ca da dar nu as mai fi putut alerga atat cu siguranta.
La amiaza, iarna se instaleaza incet dar sigur. Ninge ca in povesti. Este incredibil. EcoMarathonul de anul asta a venit la pachet cu anotimpuri, cu sau fara Vivaldi. Este absolut dementiala schimbarea de la soarele de dimineata, la toamna ploioasa de la ora 13, apoi iarna in toata regula inceputa de la ora 16:00. Maratonul anotimpurilor ! Ce senzatie trebuie sa fi fost pe cei ce au pornit maratonul primavara la ora 9:00 si s-au intors la ora 16:00 in plina iarna.

View on ExposureRoom

Fara doar si poate, este maratonul de la care nu vreau sa lipsesc ever! Poate din cauza ca a fost primul, poate din cauza vremii de anul acesta sau din cauza ca aici mi-am dat seama ca pot sa alerg pe munte, pe bune.
La premiere am vazut oboseala organizatorilor, munca lor dedicata. Pe scurt, jos palaria si respect !
Timpul meu este mai bun decat intuiam: 1:53, cu 24(douazeci si patru) de minute mai bun decat anul trecut. Sunt fix la jumatate + 1 a clasamentului open. Adica al 183-lea din 367 de participanti la cross.
A doua zi am fost pe la Centrul de Ecologie Montana unde am savurat un ceai. Ramas bun pana next time...poate la toamna, poate la iarna, poate anul viitor in primavara. Oricum, Hercules, stai ca vin !!!
Pozele noastre le gasiti si aici si aici.

Valea Seaca, Gilortului si Cernei

2011-05-11T13:00:00.004+03:00

Intre 23 si 25 aprilie am fost cu Bebe si Loria pe Valea Cernei de Oltet sa identificam obiectivele de lucru ale tabarei nationale de lucru ce va avea loc intre 18-26 iunie.
Vremea superba de sambata nu ne-a motivat deloc pentru a intra in vreo cavitate astfel ca am mers sa identificam prima vale de dupa Oltet spre directia Vaii Cerna. Diferite "mituri" denumeau aceasta vale Taraia. Ipoteza strapungerii hidrogeologice intre cele doua vai era de asemenea demontata datorita prezentei gresiilor si a gneisses pe intreaga suprafata. Necunoscutele sunt eliminate de aparitia in 2010 a volumului KHR (Karst and Hydrogeology of Romania) editat de Iancu Oraseanu si Adrian Iurkiewicz. Conform articolului dedicat Muntilor Parang si Capatanii a lui Gheorghe Bandrabur si Radita Bandrabur, prima vale pornind din Oltet spre Cerna este Valea Seaca, vale ce are marcate trei ponoare din care al doilea a fost trasat, apa ce se pierde aici iesind in Cheile Oltetului prin etajul activ al Pesterii Polovragi. Profilul ne arata ca sub gresii exista un pachet gros de calcare, ce explica strapungerea. Pentru exploratorii de pesteri asta e suficient ca sa le mareasca pulsul.
Cum in zona nu mai fusese nimeni de foarte mult timp, habar nu aveam de unde sa incepem. Am luat-o sistematic cu o harta de pe GoogleEarth printata si am pornit cu masina sa strabatem "partea intunecata" a comunei Polovragi:
va urma un clip :)
Dupa terminarea satului, am lasat doua drumuri forestiere pe stanga si pe drepata si am continuat pe vale ajungand la confluenta dintre Valea Seaca si Porcu - a doua vale socotind dinspre Oltet spre Cerna. Aici am lasat masina cu o oarecare strangere de inima.
Am inceput sa urcam pe vale direct pe firul apei. Conform denumirii, valea era seaca cu toate ca la inceput exista un mic parau. Am remarcat salbaticia locurilor precum si forme specifice exocarstului. O marmita "atarna" pe versantul din dreapta, un bloc urias prins intre peretii vaii, devenita canion, septe si lingurite. Printre ele, un carucior de copii (!!!), un cauciuc de tractor si alte diverse lucruri carate de viituri ne semnaleaza ca pe aici mai vin inca torenti. Canionul se termina in peretele unei cascade seci.

Este impresionant. Pereti de 7-8m inaltime ne inconjoara si ne oprim sa facem fotografii si sa filmam. Loria incerca o abordare la liber a cascadei dar renunta. Nu aveam la noi nici un fel de material tehnic. In stanga-pe directia de mers, vedem o gaura partial colmatata cu aluviuni. Bebe se baga si ma anunta ca acolo e ceva. Ma duc si eu. Curent si mirosul de mucegai specific intrarilor in pesteri. Fara indoiala ca "dopul" de aluviuni format la intrare ascunde de fapt podeaua reala a cavitatii. Un punct de lucru important !
Facem cale intoarsa intrebandu-ne care dintre cele trei ponoare o fi cel identificat. Probabil chiar primul. Nu putem sti sigur pana nu le vom gasi si pe celelalte doua.
La intoarcere ne facem iarasi mici in masina ca sa traversam cei doi kilometri "speciali" ai comunei Polovragi. Ne retragem pe Valea Oltetului in locul de campare pentru a lua cina si a astepta sa mergem la slujba de Inviere de la Polovragi.
va urma un clip :)
Mare greseala am facut ca nu am fost la o bisericuta mica, erau destule in zona. Pajistea din fata manastirii Polovragi se transformase in parcarea unui "mall". Au fost trasate chiar si semne de parcare pe gazon cu rumegus. Un politist incerca sa faca ordine in haosul creat acolo. Doi soferi nervosi se injurau de mama focului. Altii se amenintau. De ce oare au venit ? Pai, precum ei sunt 90% din cei ce merg anual la slujba dinainte de imbuibare. Din inertie, din "datorie". Ca "asa se face".

Ne facem loc cu greu pe aleea ce duce la biserica. Ne gasim si un loc destul de bun si asteptam. Nu dureaza mult si tot puhoiul de afara vrea inauntru. Imbulzeala, imbranceli, coate, tot tacamul. Nici nu remarcam cand iese preotul sa dea lumina datorita galagiei. Intr-un final, "Hristos a inviat". Plecam, de fapt, incercam sa iesim. Eu sunt prins intr-un cerc de "credinciosi" care se lupta pentru ceva invizibil. Un murmur general ce se accentueaza ma face sa intorc privirea. Eram chiar pe traseul cosuletelor cu Paste. Nu pot sa va spun cum am supravietuit calcarii in picioare. Cosuletele sunt golite instantaneu, nimeni nu mai vrea sa iasa si trebuie sa strig PARDON ca sa pot iesi din balciul autentic cu trademark al tarii mele. Imi vine sa urlu dar stiu ca nici Dumnezeu nu o sa ma auda, a plecat de mult din Romania.
Ne retragem "acasa", pe Valea Cernei si punem corturile. Ciocnim cateva oua destul de tristi si ne desfacem darurile de la iepuras ca sa ne mai revenim. Imi promit ca nu voi mai face Invierea niciodata la o manastire mare.
Dimineata e superba, ne trezim cand avem chef. Nu dureaza mult ca apar grataragii. Logic, doar e ideal locul: iarba, soare si rau. Iau atlasul rutier al lui Bebe din masina si incep sa arunc o privire pe imprejurimi. Imi face cu ochiul o vale ce vine in Novaci. E Valea Gilortului. Le prezint prietenilor ideea si sunt de acord. Hai sa vedem cum e pe acolo !
Ne propunem sa mergem sa stam la soare in liniste undeva, sa ne odihnim si sa ne incarcam cu energie inainte sa mergem sa continuam echiparea fixa in Gaura cu Vajgau.
Drumul este absolu superb si, dupa ce depasim si ultimele gratare, incepe sa fie liniste. Ajungem la un pod si oprim sa stam si sa facem poze. In 30 de minute nu trece nimeni, deci e ideal locul.

Neavand stare, iau iar atlasul rutier si constat ca drumul urca in continuare la Ranca. Banuind ca suntem dincolo de jumatatea drumului datorita hartii ce s-a dovedit a fi total eronata, ii explic lui Bebe ca decat sa ne intoarcem mai bine mergem in sus pana la Ranca unde se vad toti muntii. Buna idee !
A urmat un "horror" de sase ore. Harta putem sa o aruncam direct la gunoi. Nu corespunde cu nimic, nici macar cu scara. Partea tare a fost ca nu ne-am mai intalnit cu nimeni, partea trista a fost ca masinuta lui Bebe, deosebit de buna de altfel pe sosea, a suferit "mutatii". Un bolovan rotund de rau s-a intepenit intre roata si caroserie si nu a mai putut fi scoasa decat cu...toporul, topor care de altfel a fost deosebit de ajutator in a ne croi drum prin cei trei copaci cazuti (sau mai bine spus, pusi) de-a latul drumului.

A urmat trecerea unui podet pe care masina a facut echilibristica fata- spate, ramanand suspendata la mijloc, a urmat trecerea raului acolo unde podetul era rupt cu roata stanga spate in aer. Nu mai pun improscarea cu pietre in toate directiile si loviturile luat dedesubt. In orice caz, la ora 20:30 am intrat in Ranca. Un "offroad to remember" cu o "regina a soselelor". Meritam un premiu ! Am mers sa mancam si am stabilit sa ne inoarcem la Polovragi sa punem cortul pentru a innopta, la Ranca era prea frig. Am pus traseul parcurs de pe Valea Gilort - Romanu aici (e fisier GoogleEarth).
In ultima zi constat ca am lasat acasa spiralul de la rotopercutanta si pica ideea continuarii echiparii in Vajgau. Ne facem de treaba intr-un aven aflat langa drum pe Valea Cernei. Intru la liber in el, are doar cativa metri de verticala plina de prize. Jos incep sa dau la o parte bolovanii ce obstructioneaza accesul mai departe si imi dau seama ca incepe sa se miste "podeaua" sub mine. Ma intorc si incep cu Bebe sa batem spituri "la mana" pentru o viitoare tura de decolmatare.

Stagiul de topografie si cartografie subterana Closani 2011

2011-05-02T16:36:00.001+03:00

Intre 11 si 17 aprilie s-a desfasurat la Closani Stagiul National de Topografie si cartografie subterana organizat anual de Societatea Romana de Speologie sub egida Institutului de Speologie „Emil Racovita” si a Scolii Romane de Speologie.
Imi planuisem inscrierea la nivelul II inca de anul trecut astfel ca o data primita circulara, m-am inscis primul nu cumva sa raman pe afara in cazul in care se ocupau locurile.
Cartarea unei cavitati este o munca de echipa (ca de altfel orice activitate speo) ce poate dura zile intregi in functie de scara la care vrem sa realizam harta cat si de dimensiunile cavitatii respective. Nu a fost punctul meu forte si, cu toate ca am cartat o duzina de pesteri, cartografierea o facea intotdeauna altcineva, mai precis prietenul meu de la FV, Vica.
Revenind la stagiu, am plecat direct de la Ratei la Closani pe la 19:00 in masina cu Roxana, Maria si Bebe. Planuisem sa ne intalnim pe drum cu masina lui Dragos in care era si Mihaita. Bineinteles ca a trebuit sa imi uit eu casca in masina lui Horatiu care plecase la Bucuresti. Astfel ca am intarziat prea mult si Dragos a mers direct la Closani unde am ajuns si noi la ora 3.
La curs erau inscrisi 14 elevi: 12 la nivelul I si eu impreuna cu Tomi la nivelul II. In prima zi Tudor Tamas, lectorul nostru, ne-a pus sa cartam un segment din Pestera nr.2 din Cornetul Satului. Ne-am descurcat cat de cat, amandoi avand ceva experienta in domeniu. Problema a fost lipsa "mood" la mine de a realiza crochiul cum trebuie. Am trantit niste linii drepte si cam atat. N-am avut probleme cu radierile si echerarile, doar ca desenul nu imi iesea deloc.

Dupa amiaza a urmat partea noua pentru mine: introducerea datelor in programul compass si printarea drumuirii pe hartie milimetrica pentru a desena la scara detaliile din crochiul realizat in teren. Dupa asta, urmeaza scanarea desenului si digitizarea lui intr-un software dedicat. Noi am folosit Illustrator si pe asta o sa il folosesc in continuare fiind deja familiarizat cu aproape toata gama Adobe.
Cel mai mult timp, se pierde la aceasta digitizare. Evident ca exista obiecte predefinite cum ar fi nisipul, apa, bolovanii, etc. Aranjarea acestora conform schitei din teren este o mica nebunie ce mananca enorm de mult timp. La final insa, iti dai seama ca a meritat.

Au urmat trei zile de pestera cu intrare verticala ca sa ne familiarizam cu cartarea avenelor.
Apoi am intrat in ceva complet diferit. O pestera cu forme specifice de coroziune si eroziune cu pereti neregulati, pilieri.... Sunt cele mai dificil de cartat se pare.

La final, pot spune clar, ca si in '99 cand am facut nivelul I, ca este un stagiu extrem de serios, cu multa munca si multa informatie ce trebuie procesata. Avem in tara profesionisti in domeniu pe care Marius Vlaicu de la I.S.E.R. reuseste sa ii adune anual la acest curs ca sa dea mai departe si altora din experienta lor. Le multumesc pentru rabdare, pentru nesomn, pentru atmosfera, pentru pedagogie. Vor veni si harti cartografate de mine in curand !
La plecare, ne-am impartit altfel. Bebe s-a dus in Polovragi sa continue decolmatarile cu alti colegi de club si mi-a lasat masina. Impreuna cu Roxana si "copiii" Mihai si Maria am mers intai la Ranca sa luam o masa ca lumea, satui de hrana rece.Nu era tipenie de om si statiunea arata aiurea si haotic datorita constructiilor neterminate.

Apoi, am facut o ultima escala in Tg Jiu ca sa vedem doua opere ale lui Brancusi. Cu toate ca trec pe acolo anual de vreo 10 ori, nu m-am orpit niciodata pentru ele :(.

Initiere in speologie si tehnica speologiei alpine partea a 2-a

2011-04-22T03:03:00.006+03:00

Intre 8 si 10 aprilie a avut loc partea a doua a Stagiului de initiere in speologie de la Ratei. Ne-am concentrat mai mult pe partea subterana si pe notiunile de carstologie pe care le-au imbinat armonios Horatiu cu Gigi Dragomir care de altfel a si scris un articolas dragut dupa terminarea stagiului.
Din pacate Pestera Ratei ramane inchisa chiar si pentru clubul explorator, Focul Viu. O alta aberatie a societatii romanesti in care ne scaldam. In lipsa ei, am apelat la Pestera Ialomita, partea nevizitabila. Se preteaza destul de bine ca pestera de "prim contact". In spatele Altarului, ceva activ, un meandru, un taras, o sala mare, o scurta catarare la aderenta, ba chiar si speleoteme scapate de mana "colectionarilor". Bineinteles, cireasa de pe tort a fost sala Hades, cea mai mare din intreaga cavitate.
La cabana Padina nu era tipenie de om si nu a trebuit sa inhalam fumurile de la micii si carnatii gatiti aici de sutele de concetateni veniti la "aer curat". In schimb, primirea in sala de mese trebuia filmata. "Doamna" cabanier se simtea deranjata de la nefacut nimic astfel ca si-a etalat o fata tampa si neutra ca raspuns la buna ziua noastra. Constatand ca nu au supe, am plecat urgent la next stop...Bolboci unde am avut ceva mai mult noroc si am mancat ca oamenii.
Seara s-a lasat cu proiectii video si prezentarea Scolii Nationale de Speologie de la Caput, cea mai tare, din toate punctele de vedere, scoala de TSA de la noi.
Sambata a urmat exersarea la faleza a tot ceea ce invatasera la care am adaugat si parcursul pe echipe, cu dat "liber". Seara s-a lasat frigul si Gigi cu Horatiu au dezlantuit ostilitatile carstologice in sala de sport a Taberei Cerbu, gazda noastra din ultimii 10 ani.

Duminica a fost ziua mult asteptata, primul contact al elevilor cu un aven, Avenul Bratei. Dimineata am prezentat notiunile de baza ale cartarii subterane si am prezentat sculele necesare realizarii unei drumuiri.
La aven am impartit elevii pe grupe si am pornit cu "ladie's first". Pentru noi, a insemnat tremurat cu schimbul. Batea un vant puternic iar mie mi-a cedat...demirondul. Tocmai ma intrebam intr-un post din vara trecuta daca am ajuns consumabile pentru ca mi se blocase demirondul dupa sase luni de utilizare. Se pare ca da, demirondul acesta avea doua luni si mi se pare inadmisibil sa se blocheze filetul in asa hal incat a trebuit sa il taiem si sa il spargem cu lovituri de ciocan ca sa pot sa imi pun si eu hamul pe mine. Cum demirondurile cu clapeta nu imi plac, o sa mai incerc modelul din otel dupa care nu stiu ce imi mai ramane de facut, poate sa imi iau cate doua in ture.... Oricum, ca si echipament de protectie individuala (PPE), este o mare rusine pentru firma PEGUET sa produca astfel de rebuturi, indiferent de tara in care le fabrica. Si cel mai nasol este ca nu ai de unde sa alegi, modele cu piulita indiferent de cine le distribuie sau ce scrie pe ambalaj, tot de PEGUET sunt facute.
Dupa inmanarea atestatelor de absolvire, s-a spalat intregul echipament colectiv folosit si dupa ce ne-am luat ramas bun de la prieteni si colegi, am pornit cu Roxana, Bebe si Maria catre Closani unde urma sa ne intalnim cu Dragos si Mihai. Ne astepta o saptamana de truda si nesomn la Stagiul de topografie si cartografie subterana la care eram inscrisi.

Initiere in speologie si tehnica speologiei alpine partea 1

2011-04-07T17:35:00.001+03:00

Si acest an am organizat langa Pestera Ratei stagiul de initiere in speologie "Neagu Valeriu" ajuns la editia a XIII-a. S-au inscris 11 elevi astfel ca atelierul reprezentat de faleza de calcar a fost solicitat la maxim. Intre 1 si 3 aprilie, impreuna cu Horatiu am dezvaluit notiunile elementare de progresie folosite in TSA, echipamentul speologic si ajustarea acestuia. Chiar daca stagiul va continua si weekend-ul urmator sper ca deja am reusit sa induc "virusul" speologiei in elevi si ma astept la ce e mai bun si mai frumos vizavi de progresul lor in viitor.

Cuceritorii Intunericului pentru Alin Totorean

2011-04-05T09:50:00.001+03:00

de la Pegas la Simplon

2011-03-14T15:38:00.000+02:00

Prima si singura semicursiera a mea am primit-o cadou de ziua mea inainte de (r)evolutie. Era neagra, evident, si deosebit de grea. Se strica incontinuu si ii centram rotile constant undeva in spatele magazinului Unirea. Am dat-o pe mai nimic prin '95. In '92, am mai avut pentru cateva luni un MTB Murray autentic albastru metalizat cu cauciucuri galbene, 15 viteze. O minune ce s-a dus prea repede.
Pe 28 februarie anul acesta, am facut cunostinta cu Simplon Pride, in Germania. Cum langa mine se afla padurea Neuwied-ului, m-am gandit sa dau o tura de aducere aminte cu aceasta bijuterie.
Soseaua "ca in palma" a sporit sentimentul de libertate pe care il simti. Asta pe coborare pentru ca la intoarcere, diferenta de nivel de 400 m am resimtit-o din plin in ciuda celor doar 7kg cat cantareste aceasta bijuterie mecanica. Sper ca data viitoare sa ne dam mai mult impreuna...

View on ExposureRoom

Schi alpin la Azuga

2011-03-09T22:56:00.003+02:00

Pe 25 februarie am mai recuperat un pic din restanta la schi pe iarna asta. Dupa ce am zacut efectiv rapus de o gripa mizerabila pe care cred ca jumatate din populatia tarii a avut-o, mi-am promis sa merg sa ma dezanchilozez. Evident ca inca imi era rau, starea aia de nu iti vine sa faci nimic si te simti fara vlaga.
Personal am dat 12 ture de gondola, iar Bebe 13. Oricum, am avut parte de partie goala pe Cazacu, cu exceptia unei portiuni pe care se desfasura cupa IPA. Zapada a fost insa o combinatie intre afanata si tasata. Nu bagasera nici un ratrac si zapada proaspata nu se pupa cu schiurile alpine, grele. Astfel ca intr-o coborare treceai de la extaz la agonie si invers. Incercati un off piste cu schiuri SL sau GS :). Pe Sorica era puzderie de lume, inghesuiala totala astfel ca nu am abordat-o decat de doua ori. Avea si foarte multa gheata.

View on ExposureRoom

Ce nu inteleg este sistemul de management (inexistenta lui, de fapt) al instalatiilor de urcare. Adica, cu ski pass-ul pe gondola nu ai acces la teleschiuri. Teleschiurile de asemenea sunt independente administrativ. Biletul de la unul nu iti asigura accesul la celalalt. Pacat ! Administratorii nu au inteles inca cum trebuie sa functioneze treaba pentru un client. De pretul ski pass-ului la telegondola pe o zi nu mai comentez. Raman partiile, care sunt intr-adevar super.

Zoomenirea

2011-02-18T10:31:00.004+02:00

Tocmai am terminat o carte despre ceea ce am ajuns sa fim in lumea "moderna". Abrutizati, egoisti, orgoliosi, traim impreuna numai datorita fricii de singuratate. Nu dam doi bani pe cel de langa noi cand apare interesul, greul unei incercari sau banul.

Desfasurarea povestii noastre urbane a atins, odata cu Roma antica, un nivel in care comunitatea umana a crescut atat de mult si este atat de aglomerata, incat, zoologic vorbind, am ajuns deja la conditiile moderne. Este adevarat, ca, de-a lungul secolelor urmatoare, povestea s-a mai complicat, insa in esenta a ramas aceeasi. Masele au devenit mai compacte, elitele s-au diferentiat net, tehnologiile au avansat. Frustrarile si stresul vietii urbane s-au acutizat. Ciocnirile dintre supertriburi au devenit mai sangeroase. Fiind prea multi oameni, societatea se putea lipsi de unii dintre ei, isi putea permita sa-i iroseasca. Individul s-a pierdut in multime, relatiile dintre oameni au devenit mai impersonale, iar inumanitatea dintre semeni a crescut la proportii oribile.

Sperante la Ranca

2011-02-02T22:39:00.098+02:00

Sambata, 29 ianuarie a insemnat reintoarcerea in Sala Sperantelor intr-o echipa speologica masiva: 15 speologi impartiti in echipa de cartare, echipa de fotografiere, echipa de decolmatare si echipa de explorare. Hornul lui Hades avea sa mai astepte caci deabia asteptam sa caut fiecare cotlon al noii sali.

Dupa fotografia de rigoare de la intrare, cu Octav ca leitmotiv pentru ce avea sa fie a doua zi, am intrat gramada in cavitate. I-am descris lui Vica de unde trebuie recartat ca sa se suprapuna cu drumuirea existenta deja a colegilor ce au lucrat aici cu mult timp in urma. Primii au intrat "artistii" echipei foto lui Andrei Iordache. Le-am dat un avans considerabil pentru a trage ceva cadre inainte sa umplem de aburi sala. Noi am dat o raita printr-o galerie secundara inainte sa ne indreptam si noi spre Sala Sperantelor. Impreuna cu Octav am studiat finalul salii ce urmeaza a fi decolmatat iar colegii nostri au pornit ostilitatile cu echipamentul specific acestor situatii (doua cazmale, o sapa, ciocan, dalta, spit). Fara doar si poate, dezobstrctiile reprezinta cel mai ocolit domeniu in speologie. Poti sapa ani fara sa dai de nimic sau poti avea noroc, sa gasesti ceva relativ repede. Munca in sine este una bruta ce te secatuieste de toata energia disponibila. Pentru odihna, am construit un puct cald mare din 4 folii de supravieturire.

In sala, primul lucru pe care l-am facut, a fost sa desfasuram 10 metri de folie peste scurgerea superba de pe podea pentru a nu o murdari. Andrei deja fotografiase segmentul. Apoi, am trecut la cautat. Primul sorb in care ne-am indreptat atentia se ingusta prea mult pentru a putea fi abordat. Apoi, am intrat pe un horn cu ajutorul "prizelor mobile" ale lui Octav si Gabi reprezentate de umeri, palme incrucisate si casti. Prima portiune este de fapt un tub de presiune in care nu poti sa te agati de nimic. Mai sus, hornul devine abordabil si se desparte in doua insa spre dezamagirea noastra ambele iesiri dau tot in sala. A urmat un al doilea sorb in care am intrat initial fara ham pe mine. Am aruncat cateva pietre si am ramas uluit. Acolo e hau ! Cum nu vedeam absolut nimic in jos datorita pozitiei pe spate, am iesit sa instalam un sistem specific de salvaspeo pentru ca nu vroiam sa intru cu echipamentul individual pe mine ci numai cu hamul si cu pedala in care sa pot sta cand voi fi tras inapoi. Cum scripeti nu aveam, Octav a folosit mai multe carabiniere pentru frana de sarcina. Patru colegi urmau sa stea prin preajma in cazul in care trebuia sa fiu dislocat din vreo stramtoare verticala. Asemenea teamwork gasesti numai in speologie. Explorarile sunt facute de echipe, de la bucatari pana la echipa de varf, nu individual. A fi primul, este o sansa combinata cu experienta. Gabaritul redus imi permite sa intru unde din pacate unii colegi nu incap. Evident, ca orice lucru in viata, un avantaj are dezavantajele sale. Pe unde colegii mai inalti merg prin pesterile active, eu inot, asta ca sa dau numai un exemplu :).
Dupa ce imi leg nodul corzii in demirond si imi pun pedala in picior, intru cu totul in ceea ce speram sa se caste sub mine. Un prim cot la 90* ma face sa ma contorsionez ca sa pot vedea ceva in jos. Imi scot casca si o tin in dreptul picioarelor. Dupa cot, o mica panta ma conduce intr-un fel de diaclaza minuscula. Corect insa, descrierea este meandru. Imi las picioarele sa alunece in el si simt cum vrea sa ma inghita. Colegii blocheaza coarda si raman in pedala. Ma rasucesc sa deslusesc ceva. Nu inteleg pe unde cazusera pietrele. Meandrul se pierde mai departe intr-un put ce as putea sa il trec la limita dar ce o fi jos ? Reusesc sa imi aduc capul unde imi erau picioarele (sic!) si tot ce vad e ca putul se infunda dupa 3 metri intr-un pat de nisip cu pietris. Arunc cu greu o alta piatra ce imi confirma prezenta unui gol mare sub mine. Simteam ca sunt atat de aproape si nu puteam sa trec. Sunt tras afara din tirbuson si povestesc cu lux de amanunte ce am vazut. Pe acolo trebuie sa mergem candva ! Si de atunci numai la asta ma gandesc...la cum se auzeau pietrele cazand sub mine.

Vestile din finalul salii anunta ca s-a dat de perete. Nasol. Dar pe stanga continua galerie printr-o curgere. Se muta punctul de sapare la stanga. Intre timp imi fac de lucru intr-un horn pe care nici nu il zarisem. Vica mi-l arata.
- Ai fost pe asta ?
- Hmm asta parca nu era aici !
Nu mai stau pe ganduri si intru pe el la liber. Dau de argila pe pereti si reusesc sa ma pun in opozitiei fara sa aluncec. Mai urc inca doi metri si vad doua sorburi in sus. Pe acolo a venit puhoiul de apa in sala! Cum stateam eu si ma minunam de formele deosebite de eroziune, imi dau seama ca am cam urcat un pic si ar trebui sa ma mai dau si jos. Incepe circul. Piciorul drept incepe sa derapeze pe argila. Ii zic lui Vica sa il cheme pe Octav de la sapat ca e groasa si am nevoie de piramida umana sa ma dau jos de acolo. Imi intepenesc picioarele in argila taind un fel de trepte si astept. Apare Octav care il striga si pe Andrei.
- Hai ca l-am lasat nesupravegheat un pic si iar s-a dus pe un horn !
Ma bufneste rasul. Isi baga capul pe horn si ma intreaba ce caut aici. Vine si Gabi care imi tine un fel de prize cu mainile ca sa ma dau jos. Unde se termina argila era un tobogan plat. Cum talpile cizmelor luasera cateva kilograme de argila saturata pe ele, nu mai incapea vorba sa prinda roca. Astfel ca m-am dat pe tobogan pana in bratele camarazilor mei aflati la primire. Promit sa nu mai intru fara coarda pe hornuri !
Exact inainte de iesirea din horn mai vad o galerie descendenta cu o stalagmita imaculata in mijlocul ei. Nu ii dau importanta pentru ca banuiesc ca iese inapoi in sala. In timp ce imi strangeam echipamentul ca sa ma pregatesc de iesire caut galeria respectiva in sala si constat ca nu apare. Inca ceva la care sa ma gandesc pana data viitoare...

Duminica am plecat cativa sa dam un prim schiu pe anul acesta, la Ranca. Doua partii sarace ce nu au facut altceva decat sa ma enerveze si sa vreau mult mai mult cat mai e inca iarna. Am avut parte de o zi superba cu un cer cristal si am putut sa ne bucuram de frumusetea tarii noastre la maxim. Cam cat o sa treaca pana o sa avem si noi instalatii ca la "ei"? Cred ca locatia poate deveni cea mai tare din tara avand in vedere ce dealuri si munti sunt imprejur. Cu of-urile de rigoare, ma intorc la atmosfera, care a fost super, o companie de prieteni. Asta conteaza cel mai mult.

View on ExposureRoom

Koflach is back in business !

2011-02-02T04:07:00.000+02:00

Degre, arctis..."plasticii" Koflach nu ar trebui sa mai aiba nevoie de nici o prezentare pentru cei ce au abordat muntele iarna. Din pacate au luat o pauza financiara in ultimii cinci ani, dar un grup de entuziasti au reusit sa semneze un acord cu Atomic -firma ce detinea brandul Koflach- pentru a relansa gama ce ia consacrat ca firma, "plasticii". Pagina lor este aici .

Hornul lui Hades

2011-01-27T16:32:00.004+02:00

E sambata 22 ianuarie. Cu greu imi dezlipesc capul din perna. Ceasul sunase la 5:00. Dupa leneveala de rigoare imi fac curaj la 5:15 sa ies din pat si sa sorb din cafea. Incerc sa imi pun gandurile in ordine si inca nu reusesc. Acumulatorii de la incarcat, trusa de spituri din terasa, camera de la incarcat, frontala LedLenser pentru casca. Incerc sa imi repet aceste lucruri in minte pentru a nu uita de ele. Intr-un final ma pun in miscare si termin de impachetat banana pentru escalada. In rucsac imi trantesc cizmele, salopeta, manusile si parazapezile speo. Ce am uita ? Imi aprind o tigara si astept sa vina colegii de tura sa ma ia. Apare pe rand Loria apoi Octav. Plecam. Ne intalnim cu cealalta masina si il pescuim si pe Catalin in a noastra.
Din nou la Polovragi sa ne luam la tranta cu galeria ce nu ne da pace si cu hornul care trebuie sa duca undeva.
E o vreme oribila. Ploua si ma ia somnul. Drumul monoton pe care il parcurgem aproape in fiecare WE-end nu mai prezinta interes. Ne oprim direct in portal. Incepe procesiunea echiparii. Imi pun camera pe casca si pornim. Ajungem la bifurcatie si dupa ce Octav il desemneaza sef de echipa pe Catalin la echipa de sapat, pornesc cu el sa continuam hornul. In locul rotopercutantei de 2,9Kg, aveam acum in proba o bijuterie, Bosch Uneo de doar 1,2 Kg. Gata cu "trasul in jos" pe verticala. Octav isi pune o scarita in pasajul stramt de acces in baza hornului si trebuie sa il ajut sa isi fixeze talpile in elementi. Trece fara probleme si o ia direct in sus gasind o platforma pe un bolovan de pe care hotaraste sa ma fileze. Imi pun banduliera port-material incarcata cu bucle expres, anouri, nuci, nutter, trusa de spituri si imi inod coarda in demirond. De ham agat rotopercutanta. Data trecuta batusem patru spituri pana la un jgheab inclinat la 45*. Asigur doar in trei din cele patru si ma trezesc aproape instantaneu la o prima problema: jgheabul se termina si urmeaza o scurgere cu panta ceva mai accentuata. Problema e ca trecerea este stramta. Dau de un piton si ma asigur temporar in el. Ma gandesc. Ma uit imprejur dupa vreun natural si revin la piton. Bag un expres in el si ii strig lui Octav ca incerc sa trec mai departe asa. Ma opintesc pe spate si imi dau seama cu nu pot trece cu echipamentul atarnand pe mine. Cobor inapoi si hotarasc sa regrupez inainte de stramtoare. Cu Octav aici, pot trece fara echipament pe care o sa mi-l paseze dupa. Bag un gujon de 8 si fac repartitor intre el si piton. Pun si o scarita ca sa stam mai comod amandoi. Imi pun HMS-ul in repartitor si il chem pe Octav. Incerc sa ma bag cat mai in perete ca sa ii fac loc langa mine. Ajunge si el. Se lonjeaza si se pregateste sa ma asigure. Imi las banduliera cu tot calabalacul in amaraj si trec de gatuire.

Ma opresc in ramonaj si Octav imi da pe rand echipamentul. Depasesc gatuirea si ma uit in jos. In stanga mea o scurgere isi ofera un val pentru amarare. Pun o bucla care nu vrea deloc sa iasa pe partea cealalta. Folosesc nutter-ul sa o crosetez cum trebuie si trec mai departe. Ajung la un prag ce desparte partea spalata de partea inca in formare. O mizerie de nedescris ma soarbe ca o pompa. O mare de argila. Ma lipesc efectiv de ea si nu ma lasa sa mai inaintez nici un centimetru. Incerc sa imi trec sculele peste prag cu mana. Nici o sansa. Sunt prins ca un vierme intr-o pompa de vacuum. Incep sa alunec si imi pun dreptul pe o bucata de perete curata din spatele meu. Trebuie sa cobor sa las echipamentul undeva. Ma reintorc inaintea pragului si gasesc o clepsidra. Toata banduliera cu echipament devenise un bulgare compact de argila. O pun dupa o stalagmita. Atarn si masina de ea si incep sa crosetez la o clepsidra cu o nuca. In timp ce tin latul nucii cu nutter-ul intr-o mana, pun expresul in ea cu cealalta mana si plec inapoi prin argila. De data asta trec mai departe si ajung la un cot de 90*. Gasesc un natural mare. Foarte tare, dar la ce imi foloseste !? Tot echipamentul meu atarna mai jos, de stalagmita.
Aveam pe mine doar hamul si lonjele acum. Merg mai departe si ies printr-o fereastra intr-o galerie orizontala. Imi trag corpul afara din horn si ma asez sa ma odihnesc. Galeria intretaie hornul. Vine din dreapta si se scurge in stanga intr-un ochi de apa imaculat. La vederea apei, ma trec palpitatii, apoi imi revin "ce sa caute activul aici ?". Bazinasul nu are nici o pierdere, nimic. Imi desfac coarda de la ham ca sa ma pot misca in voie. O las ancorata dupa o stalagmita ca sa nu scape inapoi in horn. Studiez indeaproape micul lac. E perfect circular si frumos concretionat cu macaroane. Ma reintorc de unde iesisem din horn. Ma uit la coarda, era legatura mea cu Octav si cu lumea reala. Simteam nevoia sa descriu ce vad. Il strig pe Octav si ii spun cum e pe aici. Ne auzim cu greu dar e bine ca ne intelegm. Merg sa studiez ramura ascendenta a galeriei. Face un "S" apoi intra intr-un put. Morfologia se schimba. Sunt intr-un fost curs activ. Ma tai la mana intr-o septa. Imi lasasem manusile la iesirea din horn pentru ca erau extrem de argiloase. Putul are "ochelari", adica doua goluri in jos. Trec de primul si ma opresc in fata celui de-al doilea, mai promitator. E clar acum, avem o gramada de lucru aici. La intoarcerea spre horn gasesc si continuarea acestuia. Stramta si in panta. Pe aici a venit apa, pe vremea cand noi nici nu existam ca fiinte rationale. Las ipotezele de curgere pentru acasa si ma concentrez la ipoteza de a aluneca pe portiunea de argila pana la ultima asigurare. Amarajul natural, pe care il vazusem la urcare, il folosesc pentru a trece coarda direct prin el. Astfel, Octav ma coboara in siguranta pana la el. Chiar in gatuirea dinainte de regrupare, coarda se blocheaza undeva sus. Trag de ea degeaba. Reusesc sa cobor pana la platforma mai mult datorita elasticitatii corzii.

Octav ma lonjeaza si imi desface nodul din ham ca sa ies din pozitia incomoda in care ramasesem. Cum coarda nu mai vrea sa vina jos, o lasam acolo pentru explorarea viitoare si coboram pe fir simplu pe bucata de coarda ramasa. A ajuns la fix pana jos. La stramtoarea de la intrarea in horn Octav trece primul si ii pasez bananele. Nu apucam sa ne tragem bine sufletul ca apare Dragos iesit din galeria decolmatata cu un zambet larg pe fata, plin de fericire.

Inceput de an cu Focul Viu

2011-01-17T04:16:00.005+02:00

Pana acum pe blog nu am postat despre zecile de ture cu clubul ci numai despre cele personale, de anul acesta voi pune aici si impresiile personale din turele de club.

Sambata, 15.01.2010 am pornit din nou spre tenebre in noul an impreuna cu colegii mei de la Focul Viu. Au venit Octav, Mihai, Gabi si Loria ce a facut cunostinta pentru prima data cu speologia.
Ne propusesem sa continuam saparea galeriei colmatate natural ce are sanse sa razbeasca dincolo de sifonul nr.6 al Pesterii Polovragi. Eu si Octav trebuia sa continuam si escalada hornului inceputa in decembrie.

Am intrat in cavitate la 11:30 si am iesit la 19:00. Primul lucru pe care l-am facut a fost sa vizitam Sala Activului. Eu nu mai fusesem de mult acolo (1995) si mi s-a parut schimbata morfologia. Cred ca a scazut apa intre timp. Nimic nou in asta, peste tot au scazut apele in subteran.
Ne-am axat numai pe sapat lasand escalada pe alta data. Am inaintat cam 2m. Din toti cei 10350m ai cavitatii cred ca ne-am ales cel mai mizerabil segment pe care il puteam gasi in Polovragi. Argila saturata se lipeste de tot si toate. Munca cu lopata si ciocanul este grea dar macar te incalzeste. Daca stai, instantaneu simti umezeala din argila lipita de salopeta. Am amenajat un punct cald in care cei ce se odihnesc sa stea langa caldura primusului. Am sapat cu randul. Deocamdata galeria continua, adica ne lasa sa mai sapam in maruntaiele muntelui, ceea ce este foarte bine. Motivatia e vie. Sper sa nu dam deloc de perete :)
Am parcurs si o galerie noua ce nu este pe harta. A trebuit sa fac onorurile unei vulpi ce si-a dat duhul la intrarea in aceasta galerie. Am aruncat nisip si pietris pe ea ca sa acopar cat mai mult. I-au ramas urechile pe afara. Bietul animal nu a mai stiut sa iasa din labirintul de galerii de acolo. Dupa ce am trecut de vulpe am luat in plin mirosul de descompunere. Curentul sufla din spatele nostru.
In fine, galeria asta intersecteaza o alta galerie ce debuseaza intr-una cunoscuta.Practic avem doua galerii de cartat acum.
A fost o tura vesela ce a culminat cu o cina langa Horezu compusa din oua cu ceapa calita. Cred ca pot manca pana imi fac zob ficatul asa ceva...

In Ciur Ponor din nou

2011-01-11T23:52:00.001+02:00

Pe 6 ianuarie am facut o tura de "incalzire" in fabuloasa pestera Ciur Ponor din Apuseni impreuna cu speologii Tzupi si Renato, venit din tari mai calde sa guste un pic de speologie mioritica. Dus-intors pana la sifonul final, cu fotografiile de rigoare, am facut opt ore.

A doua zi, impreuna cu fetele am intrat in Dobos, o cavitate frumoasa pe care o folosim la scolile de fotografie subterana. A fost o tura extraordinara plina de bunavoie, ca intre prieteni.

Vine iarna

2010-11-29T23:57:00.000+02:00

Dintotdeauna mi-a placut iarna. Cred ca mai exact ar fi sa spun ca mi-au placut muntii iarna. Poate ca are legatura cu schiul pe care il practic de mic copil. Iarna, turistii se imputineaza si poti sta fata in fata cu El. De fapt, cu tine. Cu ce a mai ramas din tine dupa spalarea creierului in oras, in lumea artificiala pe care am creat-o. Cu fiecare avans tehnologic ne-am indepartat de natura, de noi.
Preocupat cu activitatile subpamantene, nu am mai facut o tura de iarna de mult timp. Prea mult timp...iar acest lucru il voi indrepta incepand cu anul acesta. Ca si cum am fi sters vreo 15 ani cu buretele, eu si Bobi ne-am reintalnit pentru a dezbate din nou ca odinioara ruta noastra clasica de 1 decembrie: Busteni - Valea Cerbului - Vf Omul - Vf Scara - Valea Gaura - Simon - Bran.

Steinernes Meer 1-6.09.2010

2010-11-25T03:14:00.001+02:00

Cateva fotografii din tura din septembrie dimprejurul masivului Steinernes Meer

...si un filmulet

View on ExposureRoom

Hydrapak - the tough stuff

2010-10-27T23:14:00.001+03:00

Cel mai tare (la propriu) sistem de hidratare:

Loferer Schacht expedition "go for 10000" 2010

2010-10-14T23:37:00.016+03:00

Dupa pauza necesara pentru a-mi "reveni" din experienta numita Loferer Schacht, iata si articolul despre cum a fost, impreuna cu imaginile aferente. Enjoy !

Raportul "oficial" se afla pe pagina Asociatiei Speologice Focul Viu: http://www.foculviu.ro/
Trailerul expeditiei este aici.

View on ExposureRoom

Povestea expeditiei
Am plecat pe data de 19.08.2010 la ora 6:45 cu Taromu-ul spre Munchen cu escala la Sibiu. A fost un zbor linistit in ciuda zgomotului ridicat facut de cele doua elici ale aeronavei ATR72.
Din Munchen am ajuns cu trei trenuri in Saalfelden in trei ore. De data asta nu am mai avut absolut nici o intarziere. Autobuzul din Saalfelden m-a dus pana langa St. Martin, in satul Grubhof. Aici imi rezervasem camera single la un gasthaus. Dupa cazare, am mancat la Gasthof Grubhof paste cu sos tomat si...salata de fasole cu porumb. Asa am avut chef!. Mi-am petrecut seara in compania familiei Millinger ce de anul acesta nu va mai gazdui oaspeti datorita reamenajarii casutei. Trebuie sa imi caut ceva urgent langa ei.
Ultimele cumparaturi le-am facut vineri, 20.08, in Lofer: lanterna pentru filmare Led Lenser X 21 pe care o rezervasem din tara, fiind ultima si patru seturi de baterii. Am dat o raita si prin Saalfelden sa ma mai uit la magazinele de harti si echipament. Pe seara m-a sunat Oliver sa ma intrebe daca sun pregatit. In timp ce imi mancam enorma inghetata la Grubhof, ma intrebam ce am uitat si daca sunt pregatit. Uitasem "t"-uri de barbierit si l-am rugat pe el sa imi ia de pe drum. Urma sa ma ia la 8:30 de la pensiune.
In camera mi-am revizuit din nou echipamentul pe care aveam sa il car cu mine. Am pus in banana de 60l echipamentul montan pentru tura ulterioara expeditiei speo si am depozitat-o la Millinger. Rucsacul imi era plin ochi si stiam ca trebuie sa preiau mancare si echipament inainte sa urcam la aven, astfel incat mi-am legat o banana goala de 28l pe rucsac pentru a prelua dimineata partea mea de transportat sus. Camera video am lasat-o la indemana pe capacul rucsacului in geata foto. Ma amuzam terbil de ideea de "ultralight" care in speo nu functioneaza niciodata, indiferent cate calcule iti faci. Imi luasem cele mai usoare lucruri pe care le posed cu mine dar nu mi-a folosit la nimic. Poate ca am castigat cel mult 500g prin inventarul "la sange" de acasa: casca ultralight, cele mai usoare carabiniere cu siguranta omologate, carabiniere Aranya pentru accesorii, folii de supravietuire de unica folosinta, cizme scurte in loc de lungi, lampa de carbid Ariane si...cam la atat se poate umbla la greutatea echipamentul speo. Cand aduni echipamentul speologic individual laolalta, tot conceptul ultralight dispare. Ma batuse gandul de un sac de dormit de 800g pentru expeditia asta si bine am facut ca nu mi l-am luat, o sa revin la el mai incolo.

My name is Sherpa, Radu Sherpa
Sambata, 21.08, la ora 8:30 apare masina lui Oliver cu steagul Germaniei si al Portugaliei fluturand.
Un tip inalt si subtire cu parul negru zburlit ma astepta in pragul usii:
- So, you must be the caver from Romania...
- That's right, I'm Radu, nice to meet you.
- Yo man, I'm Renato.
Oliver ma imbratiseaza si nu ma abtin sa nu ii spun de steaguri:
- Pai de ce nu mi-ai zis sa imi aduc si eu steag ?
- Le avem de la campionatul de fotbal!
- Ahh, ok. Ce-i aia fotbal ?
In masina veselie mare, parca eram printre prieteni de o viata. Pedro, Timo si Renato anima tot in jur. Schimbam rapid impresii despre cat de mici suntem de inaltime si greutate. Semanam prea mult. E ceva cu latinii astia...Pedro e ridicol de mic. Stau cu Pedro si Timo pe bancheta din spate de parca am fi intr-un amfiteatru.
In parcarea Loferer Hochtall ne intalnim si cu ceilalti, adica "panzerele" Marvin si Petr. Mark urma sa vina pe seara. Opt oameni pentru o expeditie ambitioasa in maruntaiele pamantului. Marvin reprezinta "echipa de suprafata". Se poate spune asta pentru ca poate ridica si deplasa un bagaj pentru trei persoane.
Oliver imi da cele doua kilograme de zahar comandate de mine pentru uz personal. Imi dau seama ca e cam mult si iau numai un pachet in banana. Apoi, imi aleg din gramada de alimente ce trebuiesc carate. Umplu la refuz banana si mai reusesc sa inghesui si in rucsac. Nu vreau sub nici o forma sa apelez si la a doua banana si imi impodobesc rucsacul cu tot ceea ce nu incape in el. Trend-ul fabricantilor de rucsaci este sa ne bage pe gat chestii mici de cativa litri. Oare de ce mai exista si rucsacii de 80l, cine ii cumpara ? Noi ! Cu siguranta ca urmatorul meu rucsac va fi unul dedicat acestor expeditii, cel actual de 55+10 fiind neincapator pentru mormanul de lucruri ce atarnau pe el. Dau cu ochii de niste tevi PVC si ma intreb in gluma daca incap in banane.
Reusim toti sa ne cladim animalele cu care vom urca si luam o pauza pentru fotografie de grup. In fiecare an la inceputul unei expeditii fac poza in acelasi loc, e traditie. Neavand steag, ma asez pe jos.

Ridic rucsacul si merg cam 100 de metri. Nu pot respira de la greutate. Are 40 de kilograme. Ma proptesc in bete sa imi trag sufletul apoi pornesc mai departe. Nu puteam respira de la greutate, nu de la urcus. Oliver imi ia trepiedul si camera video, raman cu vreo 37. Lui Oli ii vine ideea sa cheme in ajutor un serpas autentic ce lucreaza vara la cabana Schmidt Zabierow. Din pacate, e plin de turisti si e nevoie de el pentru servirea acestora. Trebuie sa ne descurcam. In urma noastra urma sa vina Mark si Bernd cu familia, poate ma ajuta el.
Drumul acela frumos si pitoresc pe care il facusem cu atata placere in iunie a fost de data asta ceva ingrozitor, un chin. Cum afara era frumos, de la cabana coborau foarte multi turisti. Cand ajungeau la mine deja stiau despre ce e vorba.
- You're from Portugal too ?
- Nope, I'm from Focul Viu, Bucharest.
- Ohh there are caves in Bucharest ?
- No, there are in Focul Viu !
Dupa aia mi-am dat seama ce am raspuns si m-am amuzat teribil. Nu au inteles nimic cu siguranta.
Mi-am indoit un bat de tura in timp ce m-am rezemat cu toata greutatea rucsacului pe el ca sa ma odihnesc din picioare. Tocmai treceau unii pe langa mine si imi era cam jena cum arata batul meu. L-am indreptat intre doua stanci.

Pe drum, tot felul de oameni. Erau unii care se uitau ca la oropsiti, mi-au dat apa, m-au incurajat. Dragut din partea lor, numai ca ei coborau. Cel mai mult m-a impresionat un cuplu la vreo 70 de ani. M-au depasit pe urcare si i-am reintalnit aproape de cabana cand ei coborau deja. Tipul mi-a dat apa lui si m-a certat ca nu i-am spus sa ma ajute la urcare cand a trecut pe langa mine.
In fine, am ajuns dupa sase ore langa cabana, unde mi-am lasat rucsacul. Drumul nostru mergea direct la aven fara sa intersecteze cabana dar ne abateam din drum pentru un popas binemeritat. Cand eu imi dadea jos rucsacul, ceilalti incheiasera pauza. A ramas ca ne vedem in tabara de baza pe inserat. Trebuia sa ma hidratez si sa mananc la cabana. Am baut doua halbe de un litru de cola si doua de apa minerala. Apoi am mancat o omleta de exceptie cu care facusem cunostinta in iunie. A aparut si Bernd cu sotia si cei doi copii. El nu avea cum sa mai participe la expeditie avand probleme la un picior. S-a oferit insa sa-mi care banana a doua zi la tabara de baza. Mark urma sa vina singur pe seara. L-am cunoscut in fuga si pe serpasul nepalez, un tip slab, mai inalt decat mine, servea cu un sort pe el turistii infometati. Cabana era intr-adevar aglomerata.
Pe la 18:00 m-am indreptat spre rucsac impreuna cu Bernd, care trebuia sa imi preia banana, pentru etapa a doua a urcusului. Mai fusesem o singura data la aven si speram sa ma descurc singur. Nu a fost asa. Pe partea cealalta a varfului Ocheshorn era ceata sa o tai cu cutitul. Am mers direct in sus incercand sa dibuiesc peretele din drepata. Apoi, m-am asezat sa astept norul sa treaca. Nu a trecut si habar nu aveam cat de mult coborasem spre vale. M-am enervat si am decis sa ma intorc sa dorm la cabana. Plimbareala mea a durat doua ore si m-a mai stors de energie un pic. La cabana era full, se dormea si in sala de mese astfel incat am decis sa dorm impreuna cu Bernd pe terasa. Aparuse si Mark. Am mai luat un appfelstrudel si o cola si am cazut lat in sac. Aveam spatele zob si am adormit cu ochii la cerul instelat.

Ganduri inainte
Duminica, 22.08.2010, ma trezesc devreme si imi refac rucsacul. Mananc micul dejun si pornesc impreuna cu Mark, Bernd si cei doi prieteni ai sai spre tabara de baza. Era senin si m-am pus pe memorat drumul. Urcusul a fost ceva mai prietenos, eram numai cu rucsacul.
In tabara de baza organizarea era in toi. Oliver intocmise lista pentru fiecare piesa ce avea sa intre in subteran.
Echipele erau stabilite inca de la inceperea expeditiei si au fost doua. Echipa nr.1, portugheza, mergea in bivuacul nr.3. Oli, Mark, Petr si eu mergeam in bivuacul 2 cu escala in bivuacul 1. Cu toate ca mergeam intr-o echipa de patru, am fost "sparti" in doua echipe de cate doi pentru ca deplasarea sa fie mai rapida. Eram cu Mark. Oliver urma sa vina imediat in urma noastra cu Petr. Primii intrau portughezii ce urmau sa se duca direct in bivuacul 2, Garten fur Die Harten de la cota -575. Echipa de suprafata era reprezentata de Marvin.

Imi desfac tot rucsacul si imi sortez pentru ultima oara lucrurile. Las la exterior primusul cu butelia aferenta si cana. Hotarasc sa nu car doua perechi de manusi speo si nici trepiedul. Imi las de asemenea si doua perechi de ciorapi tehnici. In final, banana personala a cuprins: sacul de dormit bagat in sacul de bivuac - compresate la maxim, doua bluze si pantalonii second skin, un polar, submanusi speo, manusi powerstrech, trei perechi de ciorapi, un kilogram de zahar, borcanul de ness, camera video cu doua convertoare si trei casete miniDV in bidonul de 3l, lanterna Led Lenser si cele patru seturi de baterii, cinci seturi de acumulatori AA pentru frontala speo, frontala de back-up cu doua seturi de acumulatori AAA. Toate au intrat intr-o banana de 28 litri. A doua banana, identica, a continut mancarea proaspata pentru sejurul subteran. Era usor mai grea decat cea personala. Pe mine, tot "tacamul" speologic. Cagula am pus-o pe cap la intrare si am dat-o jos dupa cinci zile, cand am iesit.
Oliver imi prezinta situatia cu mancarea si obiectivul primei zile: bivuacul Terminal I de la cota -465m. Ar trebui sa ne ia pana la opt ore. Trebuiau schimbate corzi fixe si bucle. Apoi, ma intreaba direct:
- Are you ready ?
- Almost ! ii raspund.
Se uita lung la mine si da din cap, a inteles despre ce vorbeam.
Oare eram gata ? Cateva ganduri o luau aiurea spre casa...M-am retras intr-un colt al platoului, departe de tabara sa povestesc un pic cu Loferer Steinberge despre problema cu care ma confruntam. Anii s-au adunat si in spatele meu aproape fara sa-mi dau seama. Amintiri cu colegii de ture din tara erupeau in mine in momentul ala. Cine a facut ceva asemanator, intelege despre ce vorbesc. Speologia reprezinta un ultim taram al omului ca si explorator. Ai sansa sa gasesti CEVA.
Dupa ce imi sorb cafeaua in liniste, ma ridic si pornesc hotarat sa ma echipez. Petr accentueaza starea:
- Say goodbye to the sun, we won't see it for six days !
Era intr-adevar superb. Un cer cristal te lasa sa vezi Salzburgul aflat la 60 Km distanta...
Primii au intrat portughezii cu cele sase banane aferente. Le-am facut poza de intrare si i-am filmat un pic.
Noi ne-am echipat in galeria orizontala de la intrare pentru a nu transpira. Oliver a intrat cu Petr inaintea noastra sa schimbe deja corzi. Mark ma urmarea. Deabia facusem cunostinta.
- So, what's the plan ?
- Stay together and help eachother with the kit bags, especially in the tight passages this is the key.
"O sa fim o echipa adevarata !" mi-am zis.
- You go first, you've been here before in 2008, right ?
- Ok !
Atent la inceput la echipari, pe masura ce coboram, automatismul lonja scurta/coborator si-a intrat in drepturi. Eram intrerupti de pasajele stramte ce te storc de vlaga. Pasam bananele asa cum planuisem la exterior. Apoi ne reluam ritualul:
- Seil frei !
- Ok !
- Rope free !
- Allright !
Ajungem in capul putului de la -70 cu are ca reper o stramtoare pe verticala. Dincolo de ea eram pe cont propriu total.
Ne intersectam cu Oliver si Petr care refaceau capul de put de la bifurcatia sistemului polonez cu cel german. Coarda noua ne mangaie parca coboratoarele. Traverseul in Frankfurter sistem este spectaculos. Esti suspendat in aer, sub tine sunt 80 de metri si trebuie sa treci in blocatoare ca sa urci spre galeria orizontala descoperita prin pendul. Ceva se schimba...erau bananele ce opun rezistenta operatiunii de urcare. Acesti saci speologici, denumiti de noi banane datorita formei pe care o capata purtate pe spate, sunt cu siguranta cele mai injurate obiecte de echipament. Se agata, te trag in jos, te blocheaza in stramtori. Le luam in picioare, le aruncam, le taram, le batem. Sunt cele pe care ne dam ultimii bani, in ciuda faptului ca sunt la fel de importante ca si un ham. Continutul primordial din banane poate fi pierdut instantaneu daca cedeaza o cusatura sau o chinga. O banana "avariata" pericliteaza siguranta colegului aflat sub noi...intregul continut se va revarsa cu viteza G in capul camaradului.
Intrati in Frankfurter sistem, facem cunostinta cu prima serie de cascade. Apa este mica, in conformitate cu vremea de la exterior. Urmeaza o saritoare unde zabovesc la o tigara. Mark o coboara pana in sala Vershworungshalle de unde s-a descoperit "missing link" - un pasaj orizontal ce intersecteaza din nou sistemul initial explorat de polonezi.
Petr coboara si ii aud respiratia inainte sa ii zaresc lumina. Un zgomot puternic ma face sa tresar.
- Petr, are you ok ?
- Auuuu, nope !
- What happend ?
- Auuuuu!
Instantaneu ma degajez din capul de put al saritorii si ii strig lui Mark ca avem o problema si sa ramana pe loc unde e.
Ma intorc la baza putului unde Petr se pravalise pe spate.Se tinea de spate. Verific coarda si coboratorul, apoi il pipai pe spate. Nu poate ramane aici, vine Oliver de deasupra si poate da pietre...
- Can you stand up ?
Petr se opinteste si se ridica icnind precum un urs ranit. Respir usurat, nu si-a rupt nimic, altfel nu statea in picioare. Ii iau bananele. Intr-una este rotopercutanta cu diferite alte piese de scularie. Este atat de grea incat trebuie sa imi folosesc ambele brate sa o ridic de pe podea. O iau si pe a doua si ma retrag in capul putului urmator. Ii strig si lui Petr sa vina urgent langa mine. Studiem problema. Coboratorul era intreg, coarda asemenea. Deci, s-a rupt ceva mai sus o fractionare. Carabiniera, spit sau anou de chinga era intrebarea. Ironia sortii: Oliver schimba buclele cu unele noi noute, doar ca el era ultimul. Ce inseamna greutatea in astfel de situatii ! Portughezii trecusera si ei pe aici, apoi eu si Mark. La Petr cu ale sale banane de 40l, o bucla de chinga s-a rupt. Era acolo de patru ani.
Dupa ce verific din nou sezutul violet al lui Petr, apare si Oliver usor ingrijorat. Ma uit la buclele noi si ii spun in gluma:
- Nice slings !
Sosirea in capul putului de 55m numit China Syndrom este prilej de bucurie. Mai avem un pic pana la meandrul inainte de bivuac. Dupa coborarea putului, bucuria ne cam dispare pentru ca trebuie sa luam apa in cele opt sticle de 1l pentru bivuac. Ma intreb unde le mai punem si pe astea. Apare Petr si Oli si impartim sticlele. Intram in meandrul ce ne conduce spre salita de bivuac "Terminal I". Acest meandru este psihologi. Stii ca mai ai un pic pana la odihna iar el nu te lasa sa treci. Ne-a luat o ora sa parcurgem toti patru cu cele opt banane cei 30 de metri orizontali. Apoi, am mai coborat un put de 21 metri si am aterizat direct pe izoprenele depozitate in bivuac.

Ne strangem mainile. Expeditia "go for 10000" a inceput !
Cum nimeni nu se inghesuie la facut mancare, ma declar bucatar sef si ma apuc de treaba. Apa adusa dispare instantaneu sub forma de ceaiuri, supe si un fel de mancare din paste cu branza topita, supa, kaiser, mirodenii, ceapa calita, bulion si ce mi-a mai picat prin mana. Oliver spala vasele si punem din nou de ceai, ceai granulat ce se dizolva instant si in apa rece. Nu ne ajungea niciodata, oricat de mult faceam. Temperatura pe care o intuiam ca feeling incepe sa isi intre in drepturi. Tremuram cu schimbul. Din fericire nimeni nu s-a udat. Mark isi scoate pufoaica. Parca aterizase dintr-un film cu o expeditie in Himalaya. Corpul meu suporta cu brio racoarea numai cu un polar pus peste subcombinezon.
Vine vremea sa ne facem "paturile".
Argon, f@cking Argon
Fiecare piesa de echipament are ceva de spus in realitatea din teren. Si nu vorbesc de realitatea din magazin de pe sacii comercializati fara nici un bun simt ca fiind de -10 confort, eventual -15. Vorbesc de realitatea "reala". Umiditatea de 90% si temperatura scazuta de 0,6 grade Celsius si-au pus amprenta inca din prima zi de bivuac. Ideea unui sac ultralight, pe cat de buna pare din punct de vedere al volumului, este o gluma buna intr-un astfel de mediu. Am avut cu mine "o piesa" adevarata ce mi-a oferit odihna si confortul necesar refacerii organismului in somn. Un sac de 1500g: Vaude Ice Peak Basic din gama de varf Argon a anului 2005. Ii multumesc prietenului meu Radu pentru aceasta piesa de echipament. Introducandu-l intr-un sac de bivuac am realizat doua lucruri: am protejat puful de umiditate si am avut un strat suplimentar de aer. Rezultatul mi-a intrecut orice asteptari. Fara indoiala ca din punct de vedere al confortului in Loferer Schacht, cel mai reconfortant moment era reprezentat de intrarea in sacul de dormit. Pentru cateva ore, corpul meu isi refacea depozitele de energie. Fara odihna corespunzatoare, corpul uman clacheaza. In cinci minute dupa ce ma bagam in sac cu subcombinezonul pe mine, transpiram. Am dormit numai in second skin pentru igiena, puteam sa stau gol in el. Langa mine Mark se bataia in sacul "ultralight" cu pufoaica pe el iar Petr era cu genunchii la piept din acelasi motiv, frigul. Numai Oliver dormea linistit in puful sau. I-am spus sa isi ia si el sac de bivuac pe viitor pentru a-si proteja puful de umezeala.
Trezirea si iesirea din caldura sacului este insa alta poveste...

Meandre, meandre, meandre...
Luni, 23.08 la ora patru dimineata ne-am trezit instantaneu cascada care se umflase si scotea u zgomot asurzitor. L-am simtit pe Oliver ingrijorat. Sunt convins ca nu a mai inchis un ochi pana dimineata, era liderul expeditiei si intuiam ce gandea.
Am atipit la loc si m-am trezit la 8:00. Eram in picioare zgribulit. Am bagat cafea si m-am fortat sa mananc ceva pentru ca eu nu pot manca dimineata. Ne-am impachetat la loc bagajele si am pornit spre Garten fur Die Harten (gradina celor puternici), adica bivuacul 2 de la -575m.
Aparent, distanta mica intre cele doua puncte. In realitate, treci prin -700 pentru ca apoi sa urci, o configuratie mai rara.
Dupa Terminal I intram direct in zona cea mai expusa la viituri. Doua echipari mai deosebite mi-au atras atentia: echipare cu doua corzi, una pentru parcurs, cealalta intinsa la maxim pentru a parcurge pasajul cu lonja pe ea. Te scotea din cascada.
Pornesc mai departe cu Petr. Ajungem in putul Drachentzahn (Dintele Dracului) Absolut demential, o septa imensa de tavan sta in consola. Langa tine, apa se pravaleste in hau.
Apoi, intram in zona "safe" a cavitatii, Jolly Oli. Un pasaj fosil, cu o liniste de mormant. Stam sa ne tragem sufletul. Mancam o ciocolata. Urmeaza un cap de put cu o singura bucla de dupa un natural. "Oare de cand e asta aici ?" Petr o ia inainte, nu prea ii place sa studieze echiparile. Aterizam dupa o succesiune de puturi mici in fata unui meandru ce mi s-a parut interminabil: Geburstagmaander (meandrul zilelor de nastere). Cand iesi din el parca intr-adevar te-ai renascut. Cat de frumos ar fi fost fara aceste pasaje... .Apoi ajungem la "surpriza": trebuie sa urcam circa 100 m. Petr imi da de stire ca suntem la -700 si scot camera sa filmez ce vorbeste. Apoi urca. Il urmez intr-o succesiune de puturi echipate bine pe naturale. Apoi iar un meandru si...ajungem in bivuac. Bagam repede un ceai in doi cu apa adusa de portughezi care trecusera pe aici cu o zi inainte. Trebuia sa luam apa. Dupa ceva vreme in care frigul se instalase prin salopeta, apar Oliver si Mark. Mergem impreuna dupa apa. Practic, apa se ia dintr-un put aflat la un sfert de ora. Doua maini curente peste pasaje expuse si apoi putul. Super fotogenic cadrul astfel incat filmez. Am umplut absolut toate recipientele pe care le aveam disponibile cu apa. Cam 20 l. Ne-am reintors in bivuac si am instalat terminalul CaveLink sa mai aflam si noi despre ce se intampla pe afara. Sistemul acesta de comunicare este incredibil. Practic, poti trimite mesaje text in orice retea, fara fir, din adancul pamantului. In Loferer Schacht se testeaza de trei ani sistemul pentru a fi imbunatatit. La fiecare an apare o actualizare. Primim primele stiri de la Echipa 1, escalada incepuse. Afara fusese furtuna, dupa cum intuisem in bivuacul I cand ne trezise zgomotul apei. Acasa, totul era in regula.
Gatesc din nou un amestec ad hoc din multe pachete si bagam in noi ceai. Vizitez imprejurimile si studiez echipamentul lasat de la expeditiile anterioare. Zicralul se oxideaza stand degeaba in mediul speleal. O duzina de placute si carabiniere oxidate atarnau de o cordelina.
Inainte de culcare, Oliver ne expune planul de explorare. Eu si Petr mergem in Minas Tirith sa continuam sapaturile in Sekt oder Selters (sampaniea sau limonada, functie de rezultat :)). Oli si Mark merg in Bazileos sa carteze ce se explorase anul trecut.

Cum spatiul de bivuac nu ne permitea sa dormit toti patru unul langa celalalt, ne impartim pe echipe si la somn. Mark cu Oli intr-o plomba in perete, eu cu Petr la 10 metri pe galerie, sa ne ferim de curentul de aer ce vine dintr-un put ce intersecta traseul pe unde venisem. Ca sa mai diminuam din curent, am intins o folie mare de plastic in dreptul putului. Se umflase de la curent precum vela unei corabii.
Lui Petr ii era frig, rau...Il simteam cum icneste langa mine. Omul asta nu spune nimic niciodata. Trebuia sa intuiesc daca icnea de frig sau de durerea de la cazatura. I-am explicat ca era coechipierul meu si trebuia sa inteleg ce are. Pana la urma m-a lamurit ca ii era "putin" frig.
- See you in the morning man.
- I hope so...
"Cum adica ?". Ma rog, adorm cu gandul la Stapanul Inelelor si incercam sa imi reamintesc cum arata Minas Tirith in film.

Minas Tirith exista
Marti, 24.08 ma trezesc in miros de cafea. Din respect fata de "bucatar" m-au lasat sa dorm mai mult si mi-au facut si cafea. Conditiile extreme scot Omul din noi la suprafata, este extraordinar !
Ma pun pe facut micul de jun ce trebuia sa fie cald in dimineata aceea. Nu ne grabim, ca oricum nu mai exista timp. Verificam "mailul" pe CaveLink: afara se anunta furtuna. Echipa 1 a terminat aproape escalada. Acasa e bine. Si chiar daca nu ar fi, cine mi-ar strica cheful cu tampenii aflandu-ma aici ?
Primesc in banana din dotare un tub din PVC cu capac si o trusa de scule (!?!). Imi pun camera video si lanterna poreclita "monster light". Petr isi ia banana albastra. Deci nu, chiar trebuie sa povestesc despre bananele lui Petr! El avea doua banane, una albastra si una galbena. Ambele de 40 l. Diferenta, in afara de cea evidenta de culoare, consta in continut. In banana albastra avea rotopercutanta Boschammer de 6Kg cu spirale de la 10 la 80 cm lungime, spit, dalta, ciocan, levier, roata de rezerva, portbagaj... :) deci era ENORMA. Cred ca ii lipsea un cric, ceva, ca sa ridice bolovanii cu el. In cea galbena avea echipamentul personal. Adica 50 m de coarda (?!?), vreo 20 de amaraje si sacul de dormit cu polarul si niste maruntisuri.
Am mers impreuna toti patru pana in "Stairway to Heaven" de unde eu cu Petr trebuia sa coboram spre paradis iar Oli si Mark urcau spre Bazileos. Practic, de aici se ajunge la cota minima actuala a cavitatii, noi avand de lucru ceva mai sus. Capul de put pe o singura bucla de chinga m-a nelinistit total si dupa ce am coborat am inceput sa caut prin banane o bucla sa dublez mizeria la intoarcere. In Minas Tirith, parca esti afara. Am incercat sa filmez ceva dar era imposibil, trebuia sa insist pe detalii. Seamana destul de mult cu salile din Humpleu. Picaturile cazute pe argila formasera mici bazinase deosebite. In rest, blocuri imense prabusite. Am coborat pana la pasajul stramt de unde se intra in Sekt oder Selters. Mi-am aprins o tigara si am inceput sa ii explic lampei Ariane ca ar fi frumos din partea ei sa mearga ca sa imi mai crut acumulatorii.
- Take care with cigarettes and also carbid here !
- Huh, why is that ?
- You have explosives in youre kit bag !
- Jesus, now you tell me ?
Deci, tubul pe care il carasem era plin cu explozibili.
Ne lasam tot echipamentul TSA la intrarea in stramtoare si pornim spre operatiunea "demolarea". Evident, Petr se blocheaza in banana albastra si nici in ruptul capului nu cere ajutor. Ii propun eu sa o lase ca o imping eu dupa ce el trece.
- Ok, good ideea.
- No shit ?
Trecem cu bine si aceasta ultima portiune si pornim la atac impotriva blocurilor ce obstructioneaza accesul mai departe. Curentul de aer este foarte mare deci, nici nu incape indoiala ca aici e ceva mare. Nu mai lucrasem cu rotopercutanta pe benzina si a trebuit sa studiez problema. Carburatorul trebuia sa primeasca suficient aer pentru ca motorul sa ramana la ralanti precum la Daciile vechi. Avea si surub de avans. Problema cea mare o reprezentau emanatiile de gaze in spatiul destul de stramt. Cum scula nu mai era la prima tinerete, evident ca se mai oprea cand avea ea chef sau nu pornea deloc.
Saparea a decurs astfel: Petr urca la locul cu pricina, ce era foarte stramt, iar cand ajungea eu porneam motorul masinii si o duceam asa pana la el pentru ca acolo nu aveam loc sa o pornim. Apoi, foram, ca in mina. Am aruncat in aer doua "televizoare" care ne enervau iar eu am inceput sa ma intreb cam cat de sanatosi suntem la cap realizand situatia.
Distractia s-a terminat in momentul in care am ramas fara combustibil. Am reusit sa imi varasc capul printr-o fereastra prin care vedeam o sala, probabil continuarea lui Minas Tirith dincolo de aceasta gatuire. Nu vom afla decat anul viitor ce ne mai rezerva aceasta cavitate fabuloasa.
La intoarcere am gresit drumul, sala fiind gigantica, am bajbait dupa iesirea spre Stairway to Heaven. Am folosit in capul de put bucla cu care era asigurata rotopercutanta. Eram atat de panicati de chinga aia solitara din capul de put incat am urcat eu primul, fara banana, ca sa exercit o cat mai mica forta in amaraj.
In bivuac am facut repede un ceai si am asteptat echipa cealalta. Au sosit cam la o ora dupa noi cu vesti bune. Gasisera galerii noi iar Bazileos continua. Trebuia cartat tot ce se putea. Prin CaveLink baietii din echipa 1 ne transmit ca au dat de tavan, adica hornul se infunda. Treburile erau clare.
Mark propune sa reechipeze pasajele cu lipsuri spre suprafata. Sunt desemnat in echipa cu el. Petr si Oli mergeau sa carteze ce explorasera. Trebuia sa facem loc in bivuacuri pentru echipa celor trei portughezi, astfel ca planul a fost batut in cuie.
Inainte de culcare Oli a transmis spre suprafata planul. In doua zile eu si Mark trebuia sa fim afara.
Eu am gatit din nou un talmes balmes delicios din felurite plicuri. Am adormit cu ochii pe harta cu punctele marcate ca fiind critice pentru refacerea echiparii.

Vine apa mare
Miercuri, 25.09 prepar micul dejun pentru toata lumea si il anunt pe Mark ca nu mai avem ness. Trecem pe "rezerva" adica cafeaua naturala adusa de el. Ne blindam bananele cu deseurile ce trebuiesc scoase afara si primim si trusa de spituri completa. Ne luam ramas bun de la colegii nostrii, deveniti prieteni in doar cateva zile petrecute acolo. Pornesc primul si reusesc sa incurc galeriile. Ne trezim in buza unei saritori. Ne intoarcem si intram pe calea cea buna. In loc sa urcam, coboram suta de metri pe care o urcasem la venire. Aiurea senzatia. Am batut un spit cu greu, tamponorul era defect, mansonul de cauciuc nemaifacand priza, se rasucea in gol. Am dublat tot ce am putut pe naturale.

In sectorul fosil Jolly Oli pierdem o ora cautand continuarea in sus. Intre timp gasim o galerie noua si urcam pe ea. "Cum ar fi sa gasim aici ceva?". Dupa doua escalade pe blocuri instabile, gasim urme de slam, nu eram primii acolo... Ne intoarcem in traseu si continuam urcarea. Pe putul Drachenzahn apa se izbea cu zgomot de podea. Ne intrebam cat de rau ploua afara. Cantarim situatia. Cu siguranta debitul este imens dar se poate trece, inca. Mark urca primul. Zgomotul facut de apa cascadei ne impiedica comunicarea. Cand vad lumina lui Mark undeva in tavan, pornesc si eu. Pe urcare am avut timp suficient sa studiez fiecare put pentru ca ne deplasam mult mai incet. Traversam totusi intr-un ritm sustinut portiunea expusa la viituri si ajungem in Terminal I dupa...cate ore, nu stiam. Nici unul din noi nu avea ceas :)
Ne instalam confortabil in jurul primusului pe care fierbea de zor ceai. Prepar o supa si paste cu bacon apoi stam la povesti. Eu nu puteam sa-mi dau jos hamul pentru ca demirondul se blocase. Folosesc coboratorul pe post de cheie dar tot degeaba. "O sa dorm cu harnasamentul pe mine" ma gandeam. Mark apuca demirondul cu o mana si cu dreapta incepe sa forteze piulita. Incepe sa se invarteasca. Ma uit usor uluit.
- Climber hands, imi zice zambind.
Studiez demirondul cu atentie, avea mai putin de un an de speo si deja ma lasa. Inteleg ca traim intr-o lume "consumabila" dar nu inteleg rabatul la calitate cand vine vorba de echipamentul de protectie individuala. Oare si noi suntem consumabile ?
Aveam mainile iritate, ma prinsese soarele fara sa imi dau seama inainte de intrare si manusile speo de PVC functionasera precum un smirghel pe pielea oparita. Aproape facusem rani. Mi-am pus manusile de powerstretch si m-am hotarat sa urc cu ele a doua zi. Stiam ca am sa le fac zob dar nu puteam sa risc o infectie.
Dimineata trebuie sa aducem apa in bivuac. Imi reamintesc de meandrul ce trebuie parcurs si adorm aproape instantaneu.

Nimic din ce a fost nu va mai fi.
Joi, 26.09 ne trezim candva, probabil dimineata. Ma uit in bezna incercand sa disting ceva. O flacara albastruie imi spune ca MSR-ul lucreaza la ceva. Mark se trezise si era la "toaleta". Pusese la fiert cafeaua. Am preparat un mic dejun din ce mai aveam. Pastram in salopete cateva batoane sa le avem la indemana si facem curat in bivuac. Pornim in sus si facem popasul de rigoare pentru a lua apa. Nici unul din noi nu avea chef sa se intoarca cu apa inapoi in bivuac dar trebuia sa lasam pentru colegii nostrii totul in ordine. Am coborat eu cu banana plina cu sticle de apa inapoi in bivuac. Realimentarea bivuacului ia o ora datorita meandrului.
Croll, poignee, croll, poignee, lonja scurta. Simt o durere in zona abdomenului. Imi desfac salopeta si subcombinezonul si constat ca am pielea iritata de la croll. Imi pun un second skin intre piele si subcombinezon sa imi atenueze din frecare. Iar croll, poignee, croll, poignee. Dupa zeci de fractionari ajungem la baza putului unde se rupsese bucla de chinga cu Petr. La urcare, puturile pareau mai mari si mai dese. Aveam senzatia ca nu mai e mult si ne incerca un sentiment placut ca vom simti iar aerul curat al verii tarzii. Ne rehidratam si pornim in sus. Se instaleaza incet oboseala, bananele ma trag cumplit inapoi. Ajungem in jonctiunea dintre sistemul polonez si cel german. Ma resimteam dar stiam cat de putin mai e. Ce mai, suntem ca si afara. Ajungem la baza putului cu stramtoarea verticala de la -70 miscandu-ne ca niste roboti. Mark trece primul prin stramtoare si imi da liber. Pornesc cu bananele lonjate de demirond ca sa incap. Ma proptesc evident cu casca perpendicular pe deschidrea ingusta. O scot si trec asa. Mai sunt doar 70 de metri de urcat. "Esti in Avenul Bratei si ai de iesit afara", imi spun. Un ultim meandru ne stoarce si ultima picatura de energie ramasa. Ma prabusesc de efort la baza ultimului put, de 42m. Trebuie sa bag ceva, o ciocolata. Mark baga apa. Eram curiosi cat este ceasul. Faceam pronosticuri. Trebuia sa fie seara dar inca lumina, asa speram. Eram atat de stors de energie incat mi-a fost greu sa imi desfac pana si salopeta pentru nevoile biologice. Ma miscam din inertie, oboseala punand stapanire pe corpul meu. In meandrul pe care tocmai il trecusem picioarele nu mai vroiau sa stea pe prize, mainile nu mai aveau forta sa stranga. Bananele isi bateau joc de mine. Incepusem sa vorbesc cu ele, amenintandu-le. "Calmeaza-te, mai ai putin" imi spun.
Plec primul pe ultimul put cu pedala in dublu ca sa termin mai repede. Nu mai tineam minte cate fractionari are, insa dupa a doua ma uit in sus si mi se pare ca vad lumina. "Hmm, mai e ceva pana acolo". Stau si ma odihnesc in a pic invartindu-ma in sens orar. Din perspectiva de paianjen admir putul in jos unde Mark se pregateste sa ii dau liber. Inchid ochii si parca plutesc undeva in eter. Nimic din ce a fost nu va mai fi. Totul se rezuma la clipa, tot universul se oprise in loc. "Bun venit in lumea cavitatilor extreme", imi zic. Trag aer in piept, verific cu coada ochiului daca croll-ul musca din coarda si pornesc. Dupa numai cateva pedale, dau cu poignee-ul de mana curenta din capul putului. Ma uit chioras la ea si apoi in sus. Lumina pe care o vazusem era dintr-o alta intrare, eu ajunsesem deja in capul ultimului put. Pun pedala in bucla de coarda sa ma ridic peste prag dar nu imi iese. Ma enervez si imi scot bananele de pe mine si le suspend pe mana curenta. Nu pot trece cu ele legate de mine. In fine, ma ridic in galeria orizontala si imi recuperez si bananele.
- It's free !
- So nice to hear that, se aude Mark.
Scot camera sa il filmez cum urca dar se abureste obiectivul datorita diferentei de temperatura. Caldura de la exterior o simteam prin fiecare por. Narile isi aduceau aminte de mirosul aerului curat de afara. E clar ca nu suntem facuti sa traim in mediul speleal.
Ajunge si Mark si pornim impreuna spre iesire pe ultimii metri orizontali. Zapada de la intrare se topise aproape complet. Nu vroiam decat sa fie senin, sa vad stelele. Si exact asa era ! Apreciem mult mai bine ce avem in jur dupa un sejur subteran. Luminitele din Lofer pareau licurici ce ne intampinau bucurosi. Puzderia de stele si luna luminau magic tabara de baza. Un licurici mai mare isi facu aparitia de langa cort.
- Hehehe Bravos !
Era Marvin. Ne imbratisam si incepem sa ne dezechipam. Punem bananele in ordine langa bucatarie si ii cer lui Marvin litrii de lichide, orice ar fi ele.
Era ora 21, intuisem corect orele. Prin CaveLink trimitem stirea si la ceilalti. Toti cinci trebuiau sa doarma impreuna in Terminal I in noaptea aceea.
Bucuria de a fi acolo s-a instalat imediat. Am baut ceai si supa si am mancat snitzel. Bagam in mine ca la masa de Craciun. Mark nu mancase decat doua batoane pe tot traseul si nu intelegeam cum mai sta in picioare. S-a asezat langa mine si a inceput sa "guste" din snitzel. Am infulecat intregul pachet amandoi. Ne-am strans din nou mainile si ne-am vorbit din priviri. Asa se naste o prietenie adevarata.
Am dormit care pe unde a avut chef. Marvin in cort, era racit cobza. Fusese si la cabana pentru medicamente. Se pare ca la exterior vremea s-a jucat zdravan cu tabara noastra. Mark s-a cuibarit afara intre doua stanci. Eu m-am asezat tot afara dar sub prelata bucatariei. Am crezut ca voi dormi neintors, dar...

Spectacol de final
Vineri, 27.08 m-am trezit la 5 de durere. Ma dureau mainile. Nenorocitele de unghii pe care am facut greseala sa le tai chiar inainte de intrarea in aven cresteau si impingeau argila intre piele si unghie. Asa durere nu am mai avut. Cred ca se compara cu cea de dinti. Degetele mari erau complet umflate. M-am apucat sa ma plimb printre stanci in lumina zorilor de ziua. Totul era invelit in nuante de albastru. Am si filmat cate ceva. In nord se adunau nori. Am fumat si mi-am facut o cafea. Apoi, am adormit la loc. Tot primul m-am trezit, parca nu aveam stare. Se intetise vantul si norii se apropiau. "Oare nu mai pot astepta inca o zi ?" Se pare ca se grabeau sa ne toarne ceva averse drept in cap.
S-au trezit si ceilalti si am inceput sa facem cate ceva de mancare. Marvin era racit cobza. Mancam ceva iar eu ma pregatesc sa cobor la cabana. Imi fac ruscascul si prind banana pe el. In momentul cand ma ridic sa plec, ceata acopera toata valea. Fac cativa pasi si ma intorc. Astept un moment mai prielnic.
Brusc incepe o furtuna memorabila. Zeci de litrii de apa ne trimit direct in cort, un adapost precar pentru ce se dezlantuise. Asteptam cu ochii pironiti pe structura cortului. O rafala ne zboara prelata "bucatariei". Ne intrebam daca cortul va rezista. Iesim sa salvam ce apucam din lucrurile imprastiate pe afara. Furtuna scade din intensitate si ne retragem iar in cort. Apare Petr in gura cavitatii. Ies sa il intampin cu camera video. Arata sleit de puteri iar vremea nu il ajuta deloc sa isi revina. Ce noroc am avut eu si Mark cu cateva ore inainte! Nu puteam sa ii preparam nimic cald, totul se transformase intr-o harababura. Se dezechipeaza si intra in cort. Ii dam ciocolata si apa. Dupa o vreme apare si Oliver. Il intampin la intrarea in aven. Se pare ca iesise mai de mult dar furtuna l-a tinut in intrare. Cum cortul nu putea adaposti atatea persoane, trebuia sa coboram la cabana, cat mai repede. Eu aveam bagajul facut, gata de plecare. Mark tocmai isi terminase si el rucsacul si il asteptam pe Oli.
Pornim toti trei pe final de furtuna. Un spectacol de exceptie se desfasoara in fata noastra. Reusesc sa trag cateva cadre bune in drum spre cabana:

View on ExposureRoom
Ajunsi in ospitalitatea cabanei von Schmidt Zabierow, incepem sa ne refacem. Iar torn in mine litri de lichide. Pe inserat apare Renato cu Pedro. La tabara au ramas Petr si Timo. Stam pana seara tarziu la povesti despre ce a facut fiecare. Datorita vremii oripile, cabana nu mai avea asa multi turisti.
Oliver proiecteaza in sala de mese filmul din preturul expeditiei pe care l-am realizat. O duzina de oameni de munte stau si urmaresc ecranul timp de aproape o ora. La final, Marvin vine cu idei de iluminare in CristallKanyon si incep o conversatie tehnica despre solutii de iluminare si aparatura video. Pedro ne arata primele poze din expeditie pe aparatul 3D proaspat achizitionat. Foarte tare efectul asta ce se vrea viitorul fotografiei, doar ca nu toate subiectele se preteaza la asa ceva. Seara este incheiata de serpasul nepalez Gelu cu imagini din expeditiile himalayene. Ma uit uluit la locuri unde nici nu visez sa ajung vreodata. Cine stie...
Imi alesesem priciul de langa peretele cabanei. Tarziu in noaapte sunt trezit de vant. Nu stiu ce intensitate a avut dar stiu ca auzeam trosnind peretii de langa mine. Instantaneu gandurile imi zboara la Timo si Petr ce erau in tabara de baza si ma gandeam cum e sa iesi dupa sase zile de frig si umezeala ca sa dai de acelasi lucru, la care se adauga si vantul, la exterior.

Finalul expeditiei
Sambata, 28.08 ne trezim cu greu. Afara era ingrozitor de frig si ceata. Ploaia marunta se transformase in lapovita. Nu puteam sa imi dezlipesc ochii de pe geam privind la vreme. Urma sa urcam inapoi sa desfacem toata tabara. Cu totii incercam sa ne facem curaj sa urcam inapoi la tabara. Numai Marvin urma sa coboare, era foarte racit.
Eu aveam doua probleme majore. In primul rand mai aveam doar doua tigari. Una am consumat-o la cafea, cealalta am pus-o deoparte. A doua problema era reprezentata de suprapantaloni si manusi. Cum imi lasasem suprapantalonii in banana cu echipament montan, am plecat numai cu second skin-ul si niste pantaloni respirabili pe mine. Salopeta speo era o optiune dar momentan nu o mai suportam. Astfel ca m-am udat instantaneu la picioare si m-am obisnuit. Cat timp ma miscam, nu era foarte rau. Manusi nu mai aveam si a trebuit sa indur.
La tabara, baietii dormeau dusi. Cortul avea ancorele in stanca si a rezistat extraordinar. Timo dormise in galeria orizontala din cauza zgomotului facut de combinatia vant-cort. Petr dormise in cort atat de adanc ca nici nu bagase de seama ce se petrecea afara. L-am gasit motaind in sacul de dormit. Cred ca ii era in fine cald.
Inventarierea si sortarea intregii tabere a fost un chin datorita frigului. Imi intepenisera mainile. Cum si degetele erau imflamate, tortura a fost totala. Ne-a luat patru ore sa strangem tot si sa depozitam bidoanele pentru expeditiile viitoare. Am luat cu noi mancarea perisabila ramasa, deseurile si cateva piese de echipament ce urmau sa stea la cabana.
Am coborat cu totii la amiaza savurand unltimele clipe ale expeditiei. Eu mai ramaneam la cabana in timp ce ei urmau sa coboare in Lofer. Trebuia insa sa rezolv problema blestematelor de tigari. Daca nu, coboram si eu in Lofer sa imi iau.
Problema mea s-a rezolvat in bucataria cabanei, unde Kati mi-a intins doua cautii rosii mari cu...trabuce.
Nu mai fumasem trabuc de foarte mult timp si ultima oara o facusem ca sa ma prostesc. Am hotarat ca ma voi descurca cu aceste tigari imense si ca nu voi mai cobora.

Am dat de baut o bere la doritori si am bagat si eu una, a doua zi urma sa schimb cifra de dupa prefix. Speram sa am vreme mai buna sa fac un traseu, ceva.
Mi-am luat ramas bun de la colegii de expeditie cu multa emotie si pareri de rau ca va trece ceva vreme pana ne vom revedea. Apoi, i-am privit cum dispar in ceata continuand sa le fac cu mana.
Ramas singurel, mi-am petrecut seara in compania revistelor Bergsteiger, Alpin, Oudoor si a lui...Pasang Gelu Sherpa. Am ramas impresionat in fata acestui om. Modest, slab si cu fata biciuita de cele mai puternice furtuni imi povestea despre muntii tarii lui cu pasiunea unui adolescent. Lucreaza la cabana Schmidt Zabierow vara iar in primavara si toamana este organizator de expeditii in Himalaya. Si-a facut propria companie de expeditii, Endless Himalayan Adventure si este instructor de alpinism. Interesant este numele. Pasang inseamna vineri, ziua in care s-a nascut. Sherpa este evident ce inseamna. Sute de alpinisti ca el, modesti si fara "titluri" cuceresc anual cele mai grele varfuri ale planetei fara ca cineva sa le dea importanta. In fata ies "sahibii" adica albii ce sunt de fapt o mare gluma comparativ cu acesti oameni ce se nasc puternici dar saraci. Cineva, candva a facut regulile astea si ne-a impartit...
Absorbit de povestirile himalayene timpul a trecut foarte repede si inainte de miezul noptii m-am dus la culcare visand la Annapurna trek. Caci daca nici macar nu ne permitem sa visam, atunci cu siguranta nu vom realiza ceva !

Treizeci si sase
Duminica, 29.08
Cadoul de ziua mea a venit sub forma unei cuverturi de nea asternute de jur imprejurul cabanei.
Am avut parte de urari din partea casei si de ceva special: clatita cu ciocolata preparata live de Pasang Gelu:

View on ExposureRoom

Dupa deliciosul cadou ma hotarasc sa cobor totusi in Lofer. Pe munte venea iarna si incepusem deja sa ma gandesc la tura montana ce urma in cateva zile alaturi de Radu si Frank.
La coborare insa, plafonul de nori s-a spart si am avut parte si de soare. Pe o brana, cateva caprioare savurau caldura astrului. M-am asezat si eu sa ma incarc cu caldura nu inainte de a monta camera pe trepied ca sa prind "vecinele" lenevind.
Pana anul viitor imi doresc sa fac in continuare cat mai multa speologie dar si alte activitati outdoor. Momentan, am genunchii zob si ma dor numai cand ma ridic de pe scaun. Sansa de a vedea lucruri deosebite isi cere tributul.

120 de metri
...atat ne mai despart de scopul propus "go for 10000". In urma cartografierii dupa aceasta expeditiei, avenul a atins dezvoltarea 9893,67 de metri ! Cu siguranta la anul vom trece de acest prag si speram ca si pe verticala sa mergem "beyond 1000".

Tot ceea ce se carteaza, se depune la cadastrul landului Salzburg unde se inregistreaza, asa cum este firesc.

Multumiri
Nu am avut sponsori, insa am avut niste oameni extraordinari care m-au sprijinit moral si material. Au inteles pentru ce si mai ales de ce vreau sa particip la asemenea expeditii. Le multumesc!

Maraton Piatra Craiului 2010

2010-10-12T04:54:00.005+03:00

...sau mai bine spus semimaratonul Piatra Craiului, in cazul meu.
M-am inscris din timp, fiind sigur ca voi participa la aceasta mare cursa de la noi. E cea mai veche cu acest profil.
Am pornit vineri seara impreuna cu Roxana mea si cu deja rodatii Horatiu si Roxana la astfel de evenimente. Nu dormisem decat o ora intre joi si vineri astfel ca mi-am propus sa cad lat cat mai repede posibil. Aiurea ! In masina nu am putut sa stau locului, eram in faza in care treci peste oboseala si intervine starea "de bine".
Ajunsi la pensiunea Dode am descarcat lucrurile si ne-am luat in primire pachetele maratonului pe care ni le ridicase Vasi, ajuns mai devreme, si camerele. Mie si lui Horatiu ne era cam foame astfel ca am facut niste paste cu ceva sos rosu... Am mai stat la o tigara, doua si am hotarat ca voi sta alaturi de Vasi la start, adica la coada. El participa prima oara la asa ceva si fuma destul de mult. Deci, aveam coechipier. Eu mi-am facut si o strategie, avand in vedere ca ma asteptau atatia kilometri: imi iau doua tigari cu mine: una pentru saua Funduri si alta la Plaiul Foii. Nu pot sta fara aceste mizerii mai mult decat dureaza sa termin un semimaraton. Apoi, m-am dus la culcare, destul de tarziu. Era 1:00.
Pana la ora 2:00 am citit toata revista "Alerg" pe care o primisem in pachet. Mi s-a parut super si ma bucur ca avem si la noi ceva de profil. Am citit fiecare pagina. Evident, nu imi era somn de loc. Pe la 3:00 am realizat ca s-ar putea sa nu mai particip de loc daca nu reusesc sa inchid ochii, sa dorm. Deabia la 5:00 am adormit.
M-am trezit la 7:00 varza, evident. Am coborat la micul dejun tarziu incercand sa imi revin in baie. Am mancat foarte bine, drept pentru care mi s-a facut somn :)
Pe la 8:00 am mai baut o cafea si mi-a dat Horatiu praf sponser sa imi pun in sistemul de hidratare si am pornit spre start. Pana la urma m-am hotarat sa incerc si m-am uitat la locurile marcate pentru renuntare. Plaiul Foii mi s-a parut onorabil. "Poate totusi o sa-l termin" mi-am zis.
Dupa ce m-am salutat cu Gabi si Loria, m-am asezat langa Vasi undeva spre finalul plutonului de atleti. Radeam si eram bine dispus. Am luat aparatul Roxanei sa filmez de pe traseu. Noroc ca am vrut sa filmez startul si am realizat ca nu avea card in aparat. L-as fi carat absolut degeaba.
In fata vedeam ceva forfota dar nu auzeam nimic. Cineva de pe margine ne zice ca nu mai au baterie la microfon si ca se amana putin startul. Se auzea foarte incet niste muzica. Ulterior am aflat ca era Phoenix cu Hora. Deci, in spate nu s-a inteles nimic.

Plecam, asa, deodata. Adica, vedem ca cei din fata pleaca si banuim ca si noi ar trebui sa facem la fel. Imediat dupa start predau aparatul foto Roxanei ca sa nu il car degeaba.
Ca de obicei, la inceput trebuie sa alergi, altfel ramai chiar ultimul. Vasi se pare ca nu a facut-o si l-am pierdut undeva in spate. Am alergat incontinuu pana dupa Gura Raului, apoi m-am pus pe mers ca sa nu obosesc. Mergand eu asa o vad pe Roxana (Campian) ca ma striga. Hmm, ceva nu e in regula. Stiam ca nu era ok cu un picior. O durea rau piciorul si nu stia daca sa mai continue. I-am spus ca nu are nici un rost sa isi forteze piciorul aiurea, putea sa-si agraveze situatia lui. Am mai alergat impreuna un pic pana inainte de urcusul spre Magura si s-a hotarat sa se intoarca. Mi-a dat gelul ei.
La trecerea raului erau niste fete ce faceau fotografii la participanti.
- Stati asa, sa ma fac ca alerg !
Pe drumul spre Casa Folea am mers. Mi-a sunat si mobilul din rucsacel si am si vorbit la telefon despre o viitoare tura speo :). M-a costat ceva vorbitul, vreo 10 participanti au trecut mergand pe langa mine. Vine ceva plat si ii dau. Foarte ciudat era ca pe urcare mi-a fost cel mai bine. Adica, mergeam tare, fara sa alerg si depaseam absolut tot ce era in imediata apropiere. Si se urca ceva...cred ca am depasit 30-40 de colegi de maraton fara sa ma stresez sa alerg. Dar veni si coborarea. Veneau toti din urma si ma intreceau. Eu nu vroiam absolut de loc sa alerg pe coborare, stiam eu de ce...genunchiul drept facut zob in Ciucas nu mi-a trecut nici pana azi. Il simt numai pe coborari. Cum pauza de recuperare nu am facut din "lipsa de timp", ba din contra am fost in doua ture in care am carat rucsac de 40Kg, nici vorba sa imi treaca. Stiam ca ma va apuca candva, pe traseu.
La table nici nu m-am oprit. Am bagat al doilea gel si am fugit pana unde incepe urcusul ala infernal de lung spre saua Funduri. O fata cu parul brunet mergea in acelasi ritm cu mine. Cand o depaseam eu, cand ma depasea ea. Mersesem impreuna dinainte de Casa Folea asa. Acum era in fata mea si nu vroiam sa ma dezlipesc din spatele ei. Pe poteca se formase un fel de gramada si era greu sa depasesti. Daca depaseam pe iarba, faceam efort suplimentar, iar tupeu sa cer sa mi se faca loc nu am avut. Mi se parea aiurea, oricum ma prindeau pe coborare probabil. Ajuns in sa, vad primul participant cu probleme serioase. Probabil o intindere. Se pare ca trasese cam tare. Ajung la PC si ma opresc zgribulit, era frig. Imi scot geaca si, conform planului, bag o tigara spre uluirea unor participanti ce soseau in urma mea. Aflu si pozitia: 270. Nu e rau de loc !" Sa vezi tu ca pana la urma termin chestia asta asa nedormit" imi zic.
Cobor cu grija panta de pe Valea Urzicii, am amintiri neplacute din acel loc. Acolo, pe un jgheab, o piatra enorma dislocata de un pantofar m-a facut sa cobor instant vreo 20 de metri in 1995. Ma salvase rucsacul pentru ca m-am dus pe spate. Noroc ca nu mai aveam celebrii rucsaci cu cadru atunci....Stiam exact si locul. Acum erau corzi si era safe. In fata mea, inca un concurent cu probleme la picioare. Cu toate ca mergea greu, nu il puteam depasi.
La Ceardac au aparut problemele mele. Prea multa coborare si piciorul drept a inceput concertul. E ceva ligament, nerv, muschi in dreapta rotulei care se revolta la fiecare coborare. Nici vorba sa fortez sa alerg. Macar nu m-am oprit de loc. Am continuat asa pana la un moment dat cand nu mai puteam sa suport junghiul. M-am asezat pe jos icnind. O fata ma intreaba daca vreau Ketonal. Nu, multumesc. Stau un pic si recunosc oamenii pe langa care trecusem inainte de Casa Folea. Toti ma intreceau. "Hmm, cam asa se va termina maratonul acesta pentru mine. Pacat..."
Pana la Plaiul Foii m-am reintalnit cu Vasi care ma depasise dar nu realizase asta. Chiar fugea pe coborare :)
Am terminat impreuna traseul "semimaraton" la cabana. 27 km de complezenta. Cred ca ar fi o idee sa aiba si "semi" acest concurs, zic eu.
Pana la anul, sper sa scap de marea problema pe care o am acum la piciorul drept.
A fost foarte frumos. Vremea a fost super ok pentru cei ce alergau. Nu transpirai. Iar traseul...traseul este extraorniar. In cateva ore dai o roata in jurul Craiului, ce poti cere mai mult ?

Edelrid evolution 2011

2010-09-15T16:21:00.000+03:00

Exista si o veste "trista": carabiniera Guitar nu se va mai fabrica. Sistemul "guitar", patentat in 1996 de fosta firma spaniola Lucky (actualmente Edelrid), a ajuns la capat de linie. Este cea mai rezistenta carabiniera normala de pe piata. Sistemul de inchidere al clapetei (guitar) mai este cunoscut si sub numele de "double keylock".

Spof and spatula

2010-09-13T23:32:00.001+03:00

O combinatie aparent banala, la care nu s-a gandit insa nimeni. Daca ai facut vreodata omleta in tura, intelegi imediat utilitatea paletei Edelrid. In cominatie cu linguro-furculita devine o paleta in toata regula. O folosesc de asemenea cu succes la amestecarea pastelor. De mentionat ca exista si varianta din titan a tacamului si se potriveste de asemenea paletei.

Minas Tirith exista...in Loferer Schacht.

2010-09-07T22:39:00.004+03:00

O experienta unica in imparatia intunericului imi va lua destul de mult timp ca sa o impartasesc... M-am reintors cu bine dupa mai bine de doua saptamani petrecute atat in pamant cat si deasupra lui.
Pentru moment, trailerul expeditiei ce s-a desfasurat intre 21 si 28 august:

View on ExposureRoom

La semimaratonul Ciucas 31.07.2010

2010-08-03T17:05:00.003+03:00

M-am hotarat pe ultima suta de metri sa particip, planurile mele erau legate de speo dar cum aceasta activitate tine de mai multi oameni, am ramas pe afara, la propriu.
Roxana si Horatiu mergeau, astfel ca m-am cuplat impreuna cu Roxana mea la tura. In Ciucas nu mai fusesem de cand eram copil. Am stat de trei ori vara in Cheia si mai tineam minte cate ceva, Tigaile, Cheia, imensele antenele parabolice...
Mi-am facut si un update la echipamentul specific, constand intr-o borseta de hidratare ca sa nu mai patesc ca in mai, la Moieciu. Pe langa borseta, chiar in ziua in care am plecat mi-am ridicat pantofii de alergare de la Everest. Ii comandasem de ceva vreme si tot asteptam. Au picat la fix. Perechea veche nu si-a dat inca duhul dar am "depozitat-o" in Austria.
Am ajuns in Cheia pe lumina si primul lucru pe care l-am facut a fost sa ne confirmam participarea. A urmat sedinta tehnica la care m-am ingrozit de acustica salii de sport. Nu intelegeai nimic daca stateai in mijloc iar de pe laterale a trebuit sa ma concentrez la mimica organizatorului care vorbea in microfon ca sa imi dau seama ce spune. Fara microfon s-ar fi auzit excelent, poate incearca data viitoare sa remedieze acumularea reflexiilor frecventelor joase prin, de exemplu, saltele (ca tot era sala de sport) puse in colturile opuse boxelor cat si pe pereti. Chiar s-a auzit execrabil. Astfel incat m-am dus sa montez cortul si sa ma apuc de facut mancare, ca la toti ne era foame. Un amestec mexican de legume si ceva spaghete facute de acasa de la R&H ne-au potolit foamea. Apoi a venit si Ovi cu Alin pe la noi si am mai povestit cate ceva. Am reusit sa adorm relativ repede dar m-au trezit niste caini, multi, foarte multi ! Latrau ingrozitor. Era unul chiar pe drum, langa cort si a trebuit sa ies sa ii explic cate ceva. Ii auzeam cum se departeaza in haita si am cazut in motaiala dar iar au venit. Nu intelegeam cum ceilalti pot dormi. Mi-a luat mult sa adorm la loc.
Dimineata, ne-a trezit Roxana mea la 7. Ea se trezeste la 6 fara ceas in fiecare zi :(. M-am apucat de facut cafea si de probat betele de la Horatiu, ale mele fiind impreuna cu vechii "tenisi" in Austria. Am bagat niste cascaval, salam, un baton cu cereale si o banana. Apoi mi-am preparat Isostar-ul si am intrat in posesia a doua geluri Sponser de la Horatiu. De batoane nu mai vreau sa aud !
Incet incet se aduna toti (Cam 400 de participanti !) la startul ce era si sosire, amenajat foarte aproape de tabara, un lucru foarte bun. Am alergat putin inainte sa ma asez in plutonul. Am inghitit gelul cu apa si m-am pozitionat spre coada, sa nu jenez.

Cinci, patru, trei, doi, unu...plecam.
Eu personal nu vroiam sa alerg de la inceput ca sa nu "cad" dupa. Multi fac greseala asta. Dar nu se poate, pentru ca macar in primii kilometri trebuie sa ramai undeva intre ceilalti. Astfel incat, am alergat la ralanti cat mai mult, pana la urcare. La primul post, unde aveau apa, nici vorba sa ma opresc. Cateva fete din fata se opresc sa ia apa, castig teren. Inca nu ma durea nimic. Pe urcare s-a terminat alergarea pentru mine si ma concentram sa nu ma opresc deloc, absolut deloc. Ceea ce am si facut. Pe scurt, am cam tras de mine. Mi-am folosit bratele cat mai mult ca sa degrevez picioarele de oboseala prematura. Sus, pe creasta, aproape plat. Cat de frumos era ! Bun, alerg aici. Si reusesc sa alerg mai bine de 3/4 din creasta. Ma tine ceva in dreapta...hmm, o las mai moale. Incepe o coborare. Inainte de ea ma depaseste o doamna cam de varsta mea, poate chiar mai in varsta. Ma cam enervez, dar asta e. Imi pun target tricoul ei alb si bag. Pe coborare nu alerg, ma hidratez din mers si ma uit la peisaj. Parca imi amintesc cate ceva, ar trebui sa fie o cabana pe aici...de fapt, a si fost o cabanuta mica de lemn inchis la culoare, era cabana Ciucas. Dupa urcusul la CP vad noua "cabana" ce se construieste. Si aici se duce dracului tot, o data ce va fi gata ! La CP sunt incurajat, hai ca merge, avem fructe, energizante. Da, multumesc. Dar eu mi-am propus sa nu ma opresc. Dau un pahar pe gat si vad o zeama roz intr-un lighean
- Asta ce e?
- Tot energizant !
Bag paharul in lighean si torn pe gat continutul. Gata, o dau la vale. Am petrecut cam 10 secunde la CP. Intru pe forestier si nu inteleg cum as putea sa alerg repede fara sa cad pe panta aia. Ma opresc, ma dor putin degetele de la picioare. Ma depasesc 4 colegi de semimaraton. Ii ajung si incepem sa ne intrebam unde o ia traseul la stanga. La izvor unii se opresc. Imi pipai sticla, mai aveam Isostar in ea deci, merg mai departe. Intru in padure si ma uit in spate. Un grup destul de mare de fete ma ajungea. Imi vin in cap cateva versuri "Fratioare, fugi ! Vezi ca fug dupa tine!".
Foarte tare, dar cum sa mai fug ca mi s-a mutat durerea din dreapta in stanga. O ignor si bag alergare. Aoleu, e urcus. Bete, bete, nu ma opresc ca asa mi-am propus. Simt ca o gamba vrea sa imi faca figuri. Incep sa o rog frumos sa se potoleasca. Dupa urcus, iar alerg in reprize. Termin continutul bidonului si incerc sa imi amintesc de cabana Muntele Rosu. Aici undeva am vazut un urs acum vreo 20 de ani...misto amintiri. Iata si luminisul si iata si cabana...ce mare e ! Cred ca au mai construit de atunci anexe ca nu era atat.
La ultimul CP iau un pahar de apa si mi-l arunc pe fata cu gura deschisa ca sa si sorb ceva. O domnisoara imi pune in sticla goala niste apa si plec. Ce oameni frumosi si pasionati ! D-aia am venit si aici!
In padure alerg impreuna cu un coleg in rosu. Cand el in fata, cand eu. Ne uitam dupa marcaje. Cum ar fi sa ne ratacim acum ? La un moment dat el se loveste/suceste ceva. Ma uit la el daca e ok. La fiecare pas icneste de durere dar merge mai departe. Il depasesc si incerc sa alerg la vale. De fapt, alerg. Din spate aud pasi ce se apropie foarte repede. O racheta de la maraton trece pe langa mine incurajandu-ma. M-a depasit de parca eu stateam pe banca la soare. Apoi o alta racheta. Apoi, ma opresc si ma dau mai in lateral.
- Hai nu te lasa !
- Nu ma las, te las pe tine sa treci !
Mama ce viteza aveau...foarte tare. Or fuma ? :)
Ma depaseste si un coleg de la semimaraton. Hmm, ce se intampla ? I-a gata, alerg pana la final! Sigur ca da, dar nu aveam viteza, nici vorba sa il mai ajung. De pe margine incurajari: hai hai, bravo, mai ai putin. Eh, uite o mare diferenta dintre manelistii din Moieciu si acesti grataragii care poate au inteles ca exista si alternative la carnea de mici ! Exista o speranta !
Ajung la pod si din spate apare "omul in rosu". Ii revenise piciorul. Am alergat in ceafa lui pana la asfalt dar nu am putut mai mult. Pe la jumatatea astfaltului un alt maratonist m-a depasit.
La sosire "we are the champoins" a lui Queen, talangi, incurajari si multe aparate foto. Dupa ce trec linia cad lat aproape. Cineva ma indruma la umbra. Era groaznic de cald.

Ma uit dupa Roxana si nu o vad, o sun. Era pe traseu sa faca poze.
- N-ai inteles, tigarile mele sunt la tine !
- Da, vin acum.
Nu aveam nici bani la mine si vroiam apa, multa apa. A aparut si Roxana cu "iarba dracului". Am luat apa si cola. Eh, asa mai merge. O cafea lipseste...
Dupa o ora apare si Horatiu, apoi Roxana, Alin si Ovi. Bravo mah, foarte tare. Personal, eram super multumit. Nu ma oprisem deloc, nu ma durea in ultimul hal splina si mai puteam sa ma deplasez. E bine !
Dupa amiaza am gatit spaghete bolognese, cafea si altele. Am mers sa mai ne uitam la cei ce inca soseau. Mai veneau si de la semimaraton ! Dupa calculele mele trebuia sa fiu undeva la jumate. Asteptam premierea. Tabara de atleti se transformase intr-una de oamenii cu probleme locomotorii. Crampele si carceii erau la putere. Eu cand ma ridicam sau ma asezam icneam de parca ma taia cineva. E bine sa vezi ca nu esti singurul "anchilozat".
La premiere, "minunatul" sunet a fost amplificat si de intreruperile cauzate de cablul microfonului. Bazait, microfonie, tot tacamul. Sa-mi fie cu iertare, dar a fost penibil. Mai ales cand s-au gresit podiumurile. Da ! Au gresit doua podiumuri. Au anuntat locurile, s-au asezat oamenii acolo apoi i-au schimbat ca gresisera. Concurentii stiau mai bine locurile decat organizatorul crainic. Inteleg ca e primul maraton organizat de Truly, dar totusi era vorba de premiere !

Eu am iesit pe locul 27 din 52 (cu tot cu abandonuri) la categoria mea , asa cum banuiam. Sunt multumit.
In rest, atmosfera de la premiere a fost foarte destinsa, bucuria de a face miscare domina aceste maratoane si sper sincer sa ramana asa. Imi e teama ca in momentul in care se vor invarti si ceva bani pe la aceste concursuri se va transforma totul in altceva. Probabil se va infiinta si o federatie de asa ceva, sper sincer sa nu! Sa ramana exact asa, fara sedinte si fara unii mai tari decat altii. Am eu experientele mele...oamenii sunt frumosi pana cand banu', interesu' si faima (adica ceea ce cauta cei mai multi dintre semenii nostrii) ingroapa pasiunea pura. .
Dupa premiere ne-am plimbat putin in cautare de o pizza dar eu cu Roxana am renuntat si ne era si somn. Ceilalti au mai stat pe baricade. Urma si foc de tabara. Eu am dormit visand frumos, nu mai stiu ce, dar era frumos.
Duminica am strans tot dupa micul dejun. Horatiu a stabilit un traseu de "revenire" dupa maraton. Cica urcam pe Ciucas ca e aproape. Am lasat masina in parcarea din Pasul Bratocea si am plecat spre varf. Cand am vazut marcajul cu 3,1/2 - 4 ore spre varful Ciucas l-am intrebat pe Horatiu daca a innebunit.
- Nu mah, intr-o ora suntem acolo, astia exagereaza.

Eu mergeam ca un handicapat. Pe urcare totul a fost ok. Insa ar fi trebuit sa ma intorc din Culmea Bratocea, nu sa continui. Horatiu era in mare forma si ne-a facut un traseu prin Paraul Berii pana la Podul Berii de unde el sa ne ia cu masina, pe care o recupera de unde o lasase. Peisajul "domol" si linistitor al Ciucasului mi-a mai curmat din suferinta insa cand a venit prima coborare, totul s-a transformat in altceva. Pe langa bicepsii femurali, a inceput un ligament de langa genunchiul drept. Efectiv nu puteam sa calc cu dreptul. Cu ajutorul betelor imi taram piciorul drept in timp ce stangul era in aer. Din saua Tigailor, Horatiu a facut cale intoarsa dupa masina. Planul era sa ne reintalnim la Muntele Rosu. Astfel ca noi am mers din Saua Tigailor - Cabana Ciucas si pe acelasi traseu din ziua precedenta, pana la cabana Muntele Rosu. "Mica" diferenta era ca acum eu deabia ma taram iar cu o zi inainte eu alergasem pe aici. Era oribil. Pe traseu am mai intalnit turisti si ma opream sa ma prefac ca ma uit la peisaj. Eram cu tricoul de la maraton si ma gandeam cum aratam. M-a bufnit rasul. Pacat ca nu m-au filmat fetele din spate ca aveati de ce sa va amuzati.
La cabana am mancat foarte bine si a urmat procesiunea ridicarii de pe scaun "Ohhh, au, haaa, auuu".

Loferer Schacht expedition "go for 10000" 2010 pretour

2010-07-23T13:50:00.006+03:00

In primul rand, trailerul expeditiei:

View on ExposureRoom

Participanti:
Dav Hohlengruppe Frankfurt
Oliver Kube
Bernd Kahlert

Martin Soldner

Jochen Hartig

Ceska Speleologicka Spolecnost

Petr Caslavsky

Asociatia Speologica Focul Viu

Radu C Dumitru

prima zi - 22.06.2010

Am pornit spre cabana von Schmidt Zabierow (1966m) la ora 8:00 din St Martin bei Lofer. Scopul era sa imi deplasez cat mai mult din echipamentul speologic in acea zi pentru a putea ajuta la caratul echipamentului colectiv de peste doua zile pentru expeditia "go fo 10000" din Lofer Schacht din august. Mi-am burdusit rucsacul cu aproape tot, imi ramasesera totusi o gramada de lucruri voluminoase cum ar fi casca, lanterna pentru filmare, lampa de carbid pentru transportul ulterior. In afara faptului ca nu mai aveam unde sa le indes, greutatea rucsacului ajunsese la 23 Kg. Era suficient. Lampa de carbid am lasat-o la gazde pentru ca nu mai faceam bivuac, am mers numai pe electrica.
Pana in parcarea de unde incepe traseul m-a dus gazda, dl. Millinger, cu masina.
In picioare aveam noua achizitie: Salewa Raven Combi GTX luati cu o zi in urma. A fost dragoste la prima vedere, cu toate ca am probat foarte multe perechi de bocanci din care lipseau tocmai cei pe eram pornit: Garmont Tower GTX. Fara nici un pic de rodaj, am urcat cu ei mai lejer, sa nu fac basici sau rani.
O ultima ajustare a chingilor si a betelor de tura si pornesc pe o vreme perfecta de trekking spre ceea ce am denumit ulterior "casuta lui Heidi". Pana sa ajung insa la ea, am avut parte de un spectacol de exceptie:

View on ExposureRoom

Eram singurul turist si Kati, cabaniera, stia ca vin de la liderul expeditiei, Oliver Kube de la DAV Hohlengruppe Frankfurt.
Imi planificasem totul din timp. Faptul ca eram singurel a fost de bun augur pentru ca am savurat in liniste aceasta bijuterie de cabana. Mi-am ales patul dupa bunul plac si mi-am depozitat cu grija echipamentul. Am profitat de lipsa turistilor pentru a filma in liniste detaliile care fac un ansamblu deosebit de placut. La acestestea o sa vedeti in urmatorul clip si imagini luate in alta zi, Sommerfest. Este cea mai lunga zi din an si a fost sarbatorita cu un decalaj de o saptamana datorita vremii ploioase de saptamana trecuta. De Sommerfest se aprind de catre alpinisti si salvamontisti candele pe toate crestele muntilor, cand se insereaza. Este extraordinar sa vezi luminitele din zare care deseneaza conturul crestelor. Oamenii care le aprind dorm de obicei in bivuacuri pe munte special pentru seara respectiva.

View on ExposureRoom

Spre seara a mai urcat un "turist". De fapt, am avut deosebit placere sa il cunosc pe Adi Stocker, autorul volumului "Steinplatte" ce contine 400 de trasee de escalada din Loferer Steinberge si imprejurimi. Este fara indoiala un mare alpinist al Austriei. Volumul fusese lansat pe piata in luna aceea si il vazusem peste tot in librariile in care am intrat fiind de vanzare evident si la cabana. Am schimbat impresii pana tarziu. Eram primul roman pe care il cunostea si cred ca i-am facut o impresie buna.
Cu greu m-am despartit de sala de mese si m-am dus la culcare la 21:30.

a doua zi - 23.06.2010

Conform planului, am coborat inapoi in St. Martin bei Lofer cu rucsacul aproape gol, dupa micul dejun de la ora 8:00. Pe drumul dinspre parcare spre Lofer un jeep s-a oprit langa mine sa ma ia pana in orasel. Era dl.Stocker. De ce oamenii de acolo sunt atat de draguti si amabili ? Imi vin in minte niste nume de "mari oameni" de munte din tara care se uita la tine de pe un piedestal atat de inalt ca nici nu mai vad unde vor cadea in cele din urma.
Am luat masa langa intrarea pesterii Lamprechtshohle - a doua ca denivelare din lume, si m-am dat cu bicicleta d-lui Millinger pe Pinzgau Radbike care trecea pe la nasul meu. Spre inserat am atipit pe un seslong cu fata la Leogang Steinberge.

a treia zi - 24.06.2010

Am fost punctual la intalnirea de la ora 8:00 din parcarea Loferer Hochtal. Oliver Kube era prezent si isi manca micul dejun constand dintr-o paine neagra cu secara. Vorbea cu un domn mai in varsta care era custodele pesterii Prax Eishohle si de la care am capatat cheia sa intram cand ne va pofti inima. Am facut cunostinta cu cele doua cutii in care erau 400 m de coarda, bucle, carabiniere si placute. Nu pareau asa multe numai ca aveam o singura problema: eram numai noi doi. Un alt membru al expeditiei, Petr Cazlavsky din Cehia era deja la cabana si isi lasase rucsacul in depozitul din parcare pentru a fi carat cu...elicopterul. Aha, deci zvonul se adeverise. O premiera pentru mine, sa am parte de transportul echipamentului cu un astfel de mijloc de transport.
La scurt timp, apare si administratorul raspunzator cu aterizarea si imbarcarea. Avea un VAN plin ochi cu tot felul de chestii pentru cabana, inclusiv un congelator ! Au venit inca cativa sa ajute la deplasarea tuturor bagajelor pe pajistea pe care urma sa aterizeze elicopterul. Apoi am asteptat, in liniste. Nu a intarziat sa apara, intai zgomotul, apoi intregul aparat de zbor. In primul transport a luat in habitaclu lucrurile. Zborul de la parcare la cabana dureaza fix 3 minute. Pe jos am facut 4 ore. Nu e corect ! Al doilea transport, din care facea parte si echipamentul nostru l-a luat "lonjat". Zborul a luat mai mult timp de data aceasta datorita modului diferit de abordare a curentilor de aer cu incarcatura lonjata. Cam 7-8 minute. La final, administratorul incarcarii a primit zbor dus-intors gratuit pana la cabana.

View on ExposureRoom

Eu si Oli trebuia sa urcam cu rucsacii. Am primit doua sticle pline cu sare, o cutie mare de plastic neagra si o borseta cu lasermetrul de cartare. Pe cel din urma l-am refuzat pentru ca era prea costisitor si daca patea ceva...
La intrebarea mea referitoare la sticlele de sare, am avut un raspuns super la obiect, titpic german:
- For the ice cave, to melt the ice !
Wow!
Oliver are un stil foarte tare de a merge: incet si cu opriri din timp stabilite. De fapt mi-a si spus locurile unde va face popas. Ma tineam greu dupa el. Dupa cele doua popasuri programte, am mai avut unul in preajma pesterii Kappl, unde am pus un fel de steag in poteca pentru a indruma turistii sa viziteze cavitatea respectiva. Bineinteles ca am intrat in ea si noi. Formatiunea de gheata care era centrul atractiei in pestera se rupsese astfel ca nu am mai avut ce vedea si am facut cale intoarsa.
La cabana am mancat o supa cu galusti din cascaval pane (ceva traditional, imi scapa numele) si am facut cunostinta cu al treilea membru al echipei, Petr.
Participantii la expeditiile anterioare isi lasasera echipamentul la cabana, in winterraum biwak - refugiul deschis iarna. Banane, corzi, hamuri, etc. Am facut cunostinta cu echipamentul colectiv : corzi de 10,5mm Edelrid, carabiniere simetrice din zicral Climbing Technology, placute inox tip goujon Raumer si anouri deschise de 25mm de la Edelrid. Corzile sunt lasate in avene de la o expeditie la alta iar carabinierele sunt schimbate periodic pentru ca zicralul oxideaza repede in mediul speleal.
Primele doua obiective au fost in ordine:
- decolmatarea zapezii din intrarea avenului KristallCanyon (denivelare -403m, dezvolatare 826m);
- intrarea in avenul D7, explorat de o echipa poloneza in urma cu ceva ani, pentru a depista o eventuala continuare.
Mi-am luat echipamentul si am pornit la drum impreuna cu noii mei colegi de speologie. Petr cara doua banane din care una ingrozitor de grea astfel incat am propus sa facem cu schimbul la ea. Avea si lopata in ea. Traseul pana la KristallCanyon a fost un deja vu. Zapada, calcar, zapada, calcar. Peisajul asemanator celui din Steinernes Meer, cu varfuri cutate spre sud. Scara platoului era insa mult redusa. Intrarea in aven este practic invizibila daca nu treci exact pe deasupra lui. Nu era foarte multa zapada in buza astfel ca Petr a echipat repede primele doua puturi. Am intrat toti trei pentru a arunca o privire inainte de tura de a doua zi.
In D7 a echipat Oliver de explorare, pe naturale. Destul de ingust la intrare, avenul se deschide mai jos si putul da intr-o diaclaza apoi se infunda, in conformitate cu harta existenta. Am cautat prin toate ungherele posibile dar nu se putea merge mai departe astfel incat am dezechipat si am iesit afara.
Astfel s-a incheiat pima mea tura in (la propriu) calcarele de Dachstein. Curate si friguroase !
Dupa cina, Oliver a pus turistilor din cabana un slideshow cu explorarile anilor precedenti din Loferer Schacht. Impresionant volum de munca ! Sper sa pot imprumuta acest slideshow macar pentru o prezentare la clubul Focul Viu.
Stingerea mi-am dat-o devreme. A doua zi urma speologie serioasa.

a patra zi - 25.06.2010

Obiectiv: explorea ultimilor metri din KristallCanyon la cotele -300 si -200, dezechiparea intregii cavitati.
Am mancat un mic dejun bogat si mi-am inghesuit echipamntul in cele doua banane ultrausoare cu care venisem (Petzl Classique). Una am lasat-o goala la intrarea in aven. Dupa cele doua puturi din ziua precedenta, urmeaza un altul care se continua cu un traverseu peste o diaclaza plina de gheata. A trebui sa ma obisnuiesc cu echiparile lui Petr care sunt foarte sportive. Dupa pasajul cu gheata urmeaza un plan inclinat cu zapada apoi capul unui put de 113 m. Am jonctionat corzile in prima fractionare de sub capul de put apoi l-am lasat pe Petr sa continue cu coarda (ne)filata de el in banana. Dupa fractionare urmeaza un cap de put in "Y" care te scoate intr-un a pic de 91m (pentru necunoscatori, a pic inseamna "in aer", nu atingi peretii). Eu cu Oli am pus la cale filmarea acestuia. Eu raman lonjat in "Y" in timp ce Oli coboara cu o mana pe coarda ce iese din coborator si cu reflectorul de 1000 de lumeni in cealalta. Ceea ce a iesit, veti vedea in cele ce urmeaza. 1000 de lumeni ai reflectorului Led Lenser din dotare (multumesc lui Andrei ca mi l-a imprumutat) nu au insemnat mare lucru in cavernamentul de acolo. Ca si comparatie, o frontala speo clasica Petzl Duo 14 LED are 90 de lumeni...

View on ExposureRoom

Dupa put, urmeaza o saritoare echipata si ea, apoi o diaclaza pe care inaintam in portiunea ei superioara. Diaclaza are in adancime 30 de metri si debuseaza intr-o sala cu prabusiri. Deja imi era clar ca nu voi avea parte de speleoteme in aceasta cavitate de altitudine. Pereti spalati, frig, curent de aer. Apa nu are suficient carbonat de calciu ca sa depuna ceva. Spatiile sunt mari. Ma chinui sa trag ceva cadre. Coboram inca doua puturi de 20 si ajungem la activ. Trei suvite de apa ascund realitea de sub planseul pe care stam: o cascada ce se opreste la 120m sub noi. Putul urmator pleaca cu o mana curenta, echipare rara din ce vazusem pana acum. Sub mine, Oliver imi arata cascada. O tot auzeam dar nu o vedeam. E spectaculoasa. Coboara luminand-o cu reflectorul. Trece de o fractionare la 20 de metri sub mine si aud reverberatia "seil frei", adica coarda libera. Ma duc la el si intuiesc ca vrea sa filmam in continuare. Dispare dupa un prag nu inainte de a auzi din nou "seil frei". Cobor urgent ca sa nu fiu stropit prea tare de cascada. A te uda in temperatura medie a cavitatii de 1 grad celsius echivaleaza cu epuizarea resurselor de energie foarte repede. Trec patru fractionari lungi si aterizez langa Oli intr-o sala, "Sala celor trei puturi" (3 Schachte Halle), la cota -300m. Petr coborase mai jos sa dezechipeze coarda lasata anul trecut. Tragem cateva cadre si apare Petr cu niste colace incurcate de coarda. Trebuie sa desfacem nodurile. Teoretic, nodul opt se desface relativ usor. Nu si dupa ce au trecut doua expeditii peste acele corzi fixe ! Mi-am schimbat instantaneu parerea dupa ce m-am chinuit 30 de minute la sase noduri si asta cu ajutorul cheii de 13. Petr desfacuse si el vreo sase. Intre timp Oli carta de unul singur un meandru. Am impachetat coarda de 100m intr-o banana si ne-am dus dupa el. In fine vedeam argila ca la noi. S-au cartat 200 m de galerii noi apoi Oli imi arata un loc unde s-ar putea sa gasesc ceva. Era baza cascadei. Am coborat printre niste blocuri prabusite dar nu am putut continua in jos. Am hotarat ca nu mai avem ce explora aici si urma sa plecam la un nivel superior dezechipand tot. Eram ultimii exploratori de acolo si Oli vroia sa faca poza istorica. In cele din urma am mai filmat si eu cate ceva. Am luat banana mea si una cu o coarda de 120 m si am pornit in sus. Croll, poinee, croll, poignee cat mai des ca sa ies din zona cu caderea de apa. In capul putului ii astept. Intai apare Petr apoi Oli care dezechipa. Din nou mi-a venit randul la desfacut noduri. Iar jumatate de ora de chin cu cheia de 13. Filam si coarda asta si incercam sa ne repartizam cumva cele doua "geamantane" cu corzile dezechipate. Si eu si Petr aveam deja cate doua banane si mai urmau. Bananele mele de expeditie vor ramane acasa data viitoare, aici imi trebuie sacii clasici Steinberg de 28 de litri, nu de 22. Oli s-a dus sus dupa alta galerie de cartat la -200. Am transpirat la greu cu bananele alea si m-am uitat la ceas. Eram de 9 ore in cavitate. L-am regasit pe Oli care umbla de colo colo cu lasermetrul. Un dispozitiv Leica conectat bluetooth la un GPS Fujitsu/Siemens imi elimina intrebarile vizavi de cartarea realizata de o singura persoana. Oli ne-a aratat ce mai gasise si am inceput sa ne gandim la numarul bananelor versus numarul nostru. Am hotarat sa lasam o coarda de 110m in pestera pentru a fi recuperata in alta tura. Altfel, unul din noi ar fi avut trei banane.
Cand am ajuns in diaclaza ingusta a inceput show-ul. Bananele functionau pe postul unor nuci imense ce se intepeneau foarte bine intre pereti. M-am intors dupa Petr care se muncea de zor la doi monstrii rosii. Am pasat bananele de la unul la altul si a mers mai repede. Am ajuns la baza a pic-ului de 91 dupa inca o ora. Am stabilit ordinea : Oli, eu si Petr. Oliver l-a urcat foarte repede, cam 20 de minute cu doua banane. Eu am bagat 30 de minute cu doua banane. Petr a facut cam cat mine cu o banana dar avea si de dezechipat si "facut plinul" celei de-a doua cu o coarda de 113m. Eu deja o luasem in sus. Evident ca in putul final m-am blocat in banane, nu mai puteam sa le ridic peste o zona ingusta. Am asteptat calm sa apara Oli care era in spate. I-am pasat bagajul, am trecut si apoi mi-a dat toate bananele, erau sase.
Fix dupa 12 ore eram afara din nou. Ne astepta un cer senin. Oli a telefonat la cabana ca suntem ok si pe drum. Drumul pana "acasa" a parut mai lung de data asta datorita oboselii acumulate. Oliver a lasat o banana intr-un jneapan. La cabana m-a impresionat Kati care ne asteptase cu mancarea calda. Era 00:30. Ea nu este speoloaga, nu face parte din echipa, dar este cabaniera care ar trebui sa fie peste tot pe munti, este omul a carui casa este cabana pe care o administreaza.
Dupa cina tarzie, am cazut lati. I-am explicat lui Oliver cum trebuie sa procedeze dimineata daca vrea sa ma trezeasca inainte de ora pranzului :)

a cincea zi - 26.06.2010

Am fost trezit cum trebuie in jurul orei 8:00. Am bagat in graba cafea si micul dejun apoi mi-am strans echipamentul pentru ca urma sa mergem in Prax Eishohle.
Traseul trece pe langa CristallKanyon iar Oli imi face cunostinta cu mai multe intrari de avene. Doua de -700m, doua de -400, inca unul de -500m. "Asta vrea sa ma enerveze rau" imi zic. Este o nebunie totala ce este acolo. Inmulteam suprafata acestui platou cu cel din Steinernes Meer si ma intrebam acolo oare cate or fi ? Trecem de o creasta ce desparte valea pe care urcasem la cabana din Lofer, de cea in care se afla pestera si traseul spre St. Martin. De aici avem de coborat 500 m diferenta de nivel. Trecem si pe langa refugiul Prax Biwak unde ma asez sa topesc zapada. Imi era foarte sete. Restul se duc spre pestera sa o caute, aveam doar cateva repere. Am stabilit ca ne vedem acolo. Dupa 30 de minute am pornit si eu in jos atent la o o muchie pe care trebuia sa o urmez spre stanga. Am gasit-o fara probleme si imediat cerdacul pesterii. Arata ca un fel de canion. Mult echipament era depozitat in bidoane de 60l: casti, salopete, frontale, manusi, etc. Toate pentru turistii care urca cu ghidul sa viziteze aceasta cavitate. Cum ceilalti intrasera in pestera, am urcat deasupra canionului sa vad valea. M-am echipat si am intrat. Conditiile atmosferice din ultimii ani au inceput sa aiba repercursiuni si asupra cavitatilor ceea ce este foarte grav. Am vazut coloane imense de gheata prabusite datorita faptului ca i s-a topit patul. Am filmat cum am putut la lumina frontalei si aici este ceea ce a iesit:

View on ExposureRoom

La un moment dat m-am intalnit cu ceilalti si l-am oprit pe Jochen care avea frontala Scurion. L-am rugat sa ma ajute cu un contre-jour. Cel mai mult mi-a placut faptul ca pestera avea o alta iesire, exact in valea din care venisem. Se vedea si cabana dar nu puteam cobora pe acolo, era un perete vertical.
Intoarcerea la cabana a durat patru ore si mi-a placut mai mult decat la coborare, ciudat.
Seara am asistat la luminitele Sommerfest-ului. Venisera deja multi turisti si mi-am mutat tot calabalacul in camera de iarna - Winterraum Biwak, unde dormeau toti colegii mei. Dupa spectacol, Oli a facut proiectie cu filmul realizat in expeditia din 2009. Speologul portughez nu va participa si anul acesta, astfel ca Oli m-a prezentat ca si continuator al filmului. Dragut.

a sasea zi - 27.06.2010

In ultima zi aveam un ultim obiectiv: deplasarea materialelor de la cabana, la avenul ce "da tonul" in masiv: Loferer Schacht. Organizarea pachetelor a fot ireprosabila. Totul era impartit pe cele trei zone de lucru. Carabinierele erau sortate in pungi pe care scria sala in care vor merge. Mie mi-a revenit rotopercutanta pe benzina, flacoanele cu combustibil si trusa de spirale si gujoane, cu banana aferenta .
Loferer Schacht are intrarea principala situata la 2200m. Traseul de la cabana coincide cu cel spre Prax Eishohle pana in dreptul unei vai pe care se scurg avalansele. De aici, am urcat direct, pe versantul drept al vaii. Vedeam clar varful la baza caruia se afla "magazia" expeditiei constand intr-o grota. Ambele intrari in cavitate erau colmatate complet cu zapata tasata. Am fost asigurat ca in august va fi mai putina. Locul de campare este chiar langa intrari, pe zapada. In liniste predau echipamentul la "magazie" si zabovim un pic privind spre Lofer.

View on ExposureRoom

La cabana ne-am luat ramas bun de la gazdele noastre extraordinare, beneficiind de discount 100% la cazare. Adica am platit numai ce am mancat, pentru ca acum eram printre cei ce explorau maruntaiele lui Loferer Steinberge.
Coborarea a fost destul de comica pentru mine. Trebuia sa deplasez intr-o tura ceea ce urcasem in doua. Am compactat la maxim tot ce se putea in rucsac apoi mi-am pus ambele banane pe rucsac cu ajutorul chingilor cu care venisem pregatit pentru asta. Absolut toti cei care ma vedeau se inorceau sa se uite. Amuzamentul meu s-a incheiat cand am ajuns in parcarea de jos de unde ma asteptau cativa kilometri buni pe asfalt. M-am asezat pe o banca si am asteptat primii care coboara si au masina. M-au luat instantaneu.
A urmat spalarea echipamentului cu dusul din curtea gazdelor si o ultima deplasare cu autobuzul in Hinterthal pentru a imi lua ramas bun de la cei ce m-au impresionat cel mai mult din toti muntii pe care i-am vazut: Steinernes Meer. Pe un cer senin am parcurs din ochi bucata de creasta pe care ma "dadusem".
In aeroportul din Munchen am petrecut 24 de ore de neuitat dupa ce am pierdut avionul datorita unui tren ce a venit cu o intarziere de 80 minute. In schimb, nu am platit surplusul de bagaj ca la venire, deci s-a compensat si calatoria.

Steinernes Meer 13-18 iunie 2010

2010-07-13T04:07:00.013+03:00

View on ExposureRoom

Intro

Am strans tot materialul foto si video pe hdd si m-am ingropat in birou retraind aventura formidabila din masivul austriac Steinernes Meer in care am fost impreuna cu cel mai vechi prieten al meu, Radu.
As putea sa dau cifre cu distantele, diferentele de nivel, ore, etc., dar oare la asta se rezuma omul modern de munte ? Eu sunt mai conservator, mai "old school" si incerc sa reproduc feelingul si peisajul pentru care am facut un efort destul de mare (material mai ales) sa merg si anul acesta acolo.
Fiecare munte este unic, fara indoiala. Unii insa sunt mai impunatori decat altii, altii sunt mai faimosi, altii sunt mai dificili iar Steinernes Meer sunt mai...imensi. O suprafata de 160 Km2 (nah ca am dat si o cifra) de calcare de Dachstein si ceva dolomit.
Le multumesc tuturor celor ce au fost alaturi de mine pentru chestia asta, stiu ei...
Slideshow - Embrace the endless karstic plateau Steinernes Meer

View on ExposureRoom

prima zi - 13.06.2010: Rengsdorf - Konigsee (800 Km)

Nimic deosebit decat ca m-am amuzat teribil de consumul pe care l-am scos conducand bolidul lui Radu: 6,6 la suta in loc de 12,5. Faptul ca am condus eu jumatate din drum a avut drept consecinta sosirea tarzie langa lacul Konigsee. Calculul tehnic e simplu. Radu merge cu o medie de 200 iar eu cu una de 80-90, practic am dublat timpul de la 5 ore, la 10 ore. De altfel am reusit si performanta de a merge "pe rosu" pana la destinatie datorita consumului meu. Astfel, ne-am cazat la primul hotel gasit, pentru ca pentru o pensiune sosiseram prea tarziu (ora 22:00). Nici de mancare nu am mai putut avea parte la acea ora astfel ca am apelat la singura solutie ramasa, McDonalds, deschis pana la 23:30.

a doua zi - 14.06.2010: Konigsee - Wimbachklamm - Wimbachtall - Wimbachgreisshutte

Dupa un mic dejun autentic, am alimentat la ARAL-ul de la Konigsee, spre linistea lui Radu, apoi am mers pana in parcarea de la intrarea in Wimbachklamm unde am lasat masina.
"Klamm"-urile sunt amenajari turistice in care platesti o taxa pentru a vizita caderi de apa, canioane, etc. Frumos dar comercial. Sa nu uitam insa ca eram intr-o zona care traieste exclusiv din turism. Dupa iesirea prin amonte din Wimbachklamm, poteca larga si bine intretinuta (are chiar si drenuri transversale, rigole) strabate valea fabuloasa Wimbachtall. Urcusul e domol iar peisajul subalpin. Din cand in cand exista bancute si locuri cu apa potabila. Toate astea pana la Wimbachschloss - un fost conac boieresc numit actualmente castel. Ne-am oprit bineinteles ca sa mancam un Germknodel si sa bem o cafea.

Dupa castel, amenajarile turistice inceteaza si am inceput sa ne simtim intr-adevar outdoor. Valea se largasete foarte mult si, in cele din urma traseul o traverseaza. Este incredibil ce peisaj sterp ti se desfasoara prin fata ochilor. Copaci dezradacinati, doborati, uscati, isi petrec ultimele clipe pe pietrisul vaii prin care odinioara au curs marii ghetari. In dreapta ai Hochkalter (2706m) iar in stanga Watzmann-ul (2746m). Noi am avut un plafon de nori ce ne-au ascuns vederii acesti colosi ai Germaniei. Totusi, valea am savurat-o din plin si nu o singura data m-am asezat sa contemplez spatiul larg si aproape plat al vaii ce desparte cei doi munti. La un moment dat pare ca se inchide insa este doar o impresie, valea face un cot larg spre stanga iar in fata noastra se intrezareau primele "ziduri" coborate din nori ale lui Steinernes Meer. In mijlocul cotului spre stanga descoperi trei masive pe care Wimbachtall le desparte clar: Watzmann, Hochkalter si Steinernes Meer.

Ne-am intalnit cu patru alpinisti care coborau. S-au uitat lung la rucsacii nostrii. In gand le-am spus ceva gen "stati linistiti ca nu mergem la escalada cu astia". La scurt timp am ajuns si la prima cabana din traseu: Wimbachgreiss. Frumusica atat ea cat si amplasamentul ei, dar am avut parte de o portie de inospitalitate din partea familiei care se ocupa de aceasta cabana. In primul rand nu ne-a bagat nimeni in seama, apoi scria mare sa nu folosesti prizele ca sa incarci dispozitivele electrice personale, apoi a urmat cina foarte scumpa si saracacioasa caci din meniu aveau numai cateva lucruri. Incepusem sa realizam ca sezonul turistic era departe si doi oameni nu meritau efortul de a fi serviti cum se cuvine. In rest, super curat si ok. Mai era cazat un singur turist ce urma dimineata sa faca Watzmann-ul dupa echipamentul pe care il avea. Wimbachgreiss practic este locul de plecare/intoarcere al alpinistilor ce ataca varfurile Watzmann. Ne-am petrecut seara cu o plimbare scurta prin vale povestind cu Radu despre zicala "omul sfinteste locul". Adica, revenind la cabana, se putea ajunge cu o masina 4x4 fara probleme. Deci, se aprovizionau super repede si ieftin. Amplasarea sa aduce cu siguranta mii de turisti vara, inclusiv tipul de "merg sa beau o bere". Practic lipsea omul de munte dintre administratori. Ciudat era ca la Wimbachschloss, situat mult mai jos, am fost primiti si serviti super frumos. Aici intervine zicala mai devreme amintita.

a treia zi - 15.06.2010 Wimbachgreiss - Drishublalm - Ingolstädterhaus

Gazdele noastre ne enerveaza din nou. La ora 9:00 nu era nimeni sa ne serveasca micul dejun. Nu ne venea sa credem ca "domnii" dormeau durandu-i in pix de noi. Fapt pentru care, in ciuda afisului pe care il cunoastem foarte bine de pe plaiurile mioritice "nu consumati alimente din afara unitatii", ne-am facut singuri o cafea la PRIMUS-ul lui Radu si am asteptat bagandu-ne in seama cu pisica neagra a cabanierilor. Pe la 9:30 s-a indurat o doamna sa ne bage in seama. Am mancat scurt si am platit. Pe picior de plecare, doamna care ne servise ne acosteaza in germana:
- ^*(@#^*&()()_ **&^%%^!((*#+__+)^ ?
- &#&!*#(!*)#*!_)@**^&(@*&#!!!##$ Rumanien, ii raspunde Radu.
- Ahh sunteti romani ! Eu sunt din Timisoara.
- Si ceilalti ?
- Sunt din Germania, se poarta foarte frumos cu mine.
- Nu si cu turistii.
Plecam usor iritati (Radu vorbea deja ceva despre o scrisoare la Clubul Alpin German - DAV) dar ne trece imediat supararea cand vedem ca plafonul de nori se mai ridicase si puteam vedea mai mult decat cu o zi inainte. Pe masura ce inaintam, valea era din ce in ce mai cheala de vegetatie. Noi copaci muribunzi se contorsionau spre noi, parca imi vorbeau despre anii trecuti peste ei. M-a impresionat foarte mult Wimbachtall...trebuie sa fac mai multe fotografii cu alta ocazie. Este un loc care iti spune despre ce a fost si ce va fi cu celelalte vai glaciare. Viiturile care macina constant patul vaii au contribuit substantial la peisajul uscat.
In cele din urma ajungem si in capul vaii, perfect circular, cum era de asteptat. Insa, imens. De fapt, o sa tot folosesc acest adjectiv pentru ca sa pot descrie in cuvinde spatiul de acolo. Incepe si urcusul pana in saua Drishublalm (1764m) de unde contemplam putin in vale.

Continuam printre jnepeni si blocuri de calcar...ceva imi e cunoscut aici. Da, intram in Steinernes Meer, usor dar sigur. Pierdem drumul si ramanem blocati in jnepeni. Ma intorc fara rucsac sa vad unde am gresit. Ma intalnesc cu un trail runner care a luat-o si el gresit pentru ca venise dupa noi. Gasesc drumul bun si il strig si pe Radu si pe runner. Evident, runner-ul ne depaseste. Urcam printr-o fereastra si ajungem intr-un mic platou. Ma opresc sa filmez cum se ridica norii din vale si nu vad cum dispare Radu in ceata din spatele meu. Dupa vreo 10 minute trail runner-ul se intoarce:
- Too much snow for me.
- All right, good luck on your way back !
Imi pun casa in spinare si pornesc in ceata. Dau de Radu usor impacientat:
- Nu ai auzit mah fluierul ?
- Nu mah, ce s-a intamplat ?
- Pai nimic, dar parca eram doi.
- Aha, pai am filmat cate ceva. Pune si tu de o cafea te rog.
In timp ce Radu topea zapada eu am deschis o ciocolata si harta. Watzmann-ul se uita la noi. Numai varful, iesit din nori.
Dupa o cafea de exceptie, plecam mai departe. Apare zapada serioasa. In timp ce Radu isi pune parazapezile eu imi amintesc de ale mele ca sunt in banana transporter din masina. Ma intorc si ma uit iar la Watzmann. Parazapaezile mele sunt Vaude modelul Watzmann, el era de vina. :)
Un tipat ascutit ma scoate din gandurile mele vizavi de parazapezi. O marmota obeza daduse alarma. Radu incepe sa le ocheasca si imi da "coordonatele" pentru camera. Realizam o noua alta amnezie pe care am avut-o inainte de plecare: teleobiectivul de 300mm al aparatului foto era tot in masina. Ii explic lui Radu cum ar trebui sa se duca dupa el cu trail runner-ul ca il astept aici intre marmote. Pintre tot felul de cuvinte deocheate la adresa obiectivului, Radu reuseste sa se apropie mult mai mult de marmote decat mine. Geaca rosie e de vina ! Trage niste cadre incredibile pentru superangularul pe care il aveam cu noi. Eu ma stradui sa nu mor sufocat de cat imi tin respiratia ca sa nu imi tremure mana cu camera. Trepiedul e acasa, nu a mai avut loc. Dupa marmote, apar si caprele. Petrecem o ora in compania lor apoi incepem sa urcam mai serios spre platou. Sus, ne astepta o priveliste superba. Grosses Hundstod (marele caine mort-in traducere) din Steinernes Meer se uita spre noi. Ne intoarcem din nou cu fata la Watzmann.
- Mah asta o sa ne obsedeze toata tura. Arata la fel din cam toate directiile.
- Da mah, dar uite cum arata.
Pornim mai departe convins fiind ca nu mai avem mult pana la Ingolstädterhaus haus unde aveam cateva amintiri deosebite de anul trecut. Nu prea mult au insemnat 5 ore prin zapada si lapovita, cautand sa tinem cat mai mult stanca sub piciore pentru ca sub zapada nu stiam ce e. Nu am mai avut nici o legatura cu marcajul pana la o traversare pe curba de nivel in care mi-a venit ideea sa ma dau la vale pe panta. Am coborat instantaneu pana in firul vaii. Apoi, am gasit din nou marcajul. In dreptul lui Hunstod, "Marea de Piatra" ne-a intampinat cum se cuvine. Un neant alb-gri care iti taie respiratia. Impresionat din nou, ca si prima oara cand am vazut cat calcar poate fi acolo, il rog pe Radu sa faca o poza.

Incepem sa coboram spre drumul ce leaga Karlingerhaus de Ingolstädterhaus. Stalpul din metal cu marcajele era retezat din iarna. Intram in Austria in dreptul cozii "Cainelui Mort". Parcurgem ultimul urcus spre cabana exclusiv prin zapada. Imi aminteam de intrarea unui aven si o identific dupa scobitura din neant. Il atentionez si pe Radu sa depaseasca pe urmele mele cavitatea si ne dam mana in pragul cabanei. Spectacolul deabia incepea pe Steinernes Meer. Inainte sa se duca la culcare, soarele se juca prin patura de nori. Imagini ce iti raman intiparite in minte o viata. Un curcubeu format sa completeze peisajul ma face sa zabovesc mult si bine pe afara cu aparatele de luat imagini.
Cabana era in renovare si urma sa fie gata in doua saptamani. Sala de mese, absolut superba, era deja data in folosinta si ne-a priit. Lucrau la bucatarie, un sf de am ramas cu gura cascata. Am fost primiti si serviti excelent, asa cum te astepti. In camera mai dormea o pereche care venise de la Peter Wiechenthaler hutte, unde urma sa mergem noi a doua zi. Am dormit dusi dupa drumul de 12 ore.

a patra zi - 16.06.2010 Ingolstädterhaus - Eichstätterweg - Riemannhaus

Incep prin a face o paranteza: traseul nostru trebuia sa fie Ingolstädterhaus - Weissbach scharte - Pieter Wiechenthaler hutte. "Mica" problema a aparut in identificarea trecatorii Weissbach, despre care o sa revin in cele ce urmeaza.

Un mic dejun excelent luat in odaia de povesti a cabanei ne bine dispune si ne indeamna sa ignoram ceata de afara. Nu puteam vedea absolut nimic. Vizibilitatea undeva la 5 metri. Direct prin zapada incercam sa identificam marcajele. Nu mai era de joaca, eram in imensul platou in care poti sa te invarti in cerc. Cate o pala de vant mai ridica norul si mai vedeam cate ceva. Ba chiar a aparut si soarele la un moment dat fapt pentru care am facut un popas mai lung pentru o cafeluta din zapada. Tot muntele era al nostru, nici tipenie de om. Coboram sub nor si deslusim creasta din dreapta. Incercam sa imi dau seama ce varfuri urmeaza, fara succes datorita faptului ca acestea aveau "capul in nori". Sub picioarele noastre defileaza intreg manualul de carstologie. Am vazut inclusiv septe. Zeci de canale si microcanale de siroire ondulate dupa cum a curs apa. Amonitii din calcar sunt pretutindeni. Puzderie de lapiezuri si evident, avene. Mergi si cazi in ele, direct. Am evitat cat mai mult posibil zapada datorita lor. Cu toate ca era stabila, la amiaza devenea foarte pufoasa si te afundai periculos de mult in ea. In schimb era uda si grea, permitandu-ne o priza foarte buna pe pante. Dupa patru ore eram la bifurcatia mare a traseului. Noi pornim spre Weissbach scharte conform itinerariului stabilit. Un grohotis trebuie urcat pieptis pana in creasta, doar ca pe noi ne-a indus in eroare un stalp de marcaj din vale. Am confundat saua din zare cu cea la care trebuia sa urcam. Traseul mergea pe firul vaii, noi l-am abordat pe langa peretele stang al ei, parea mai curat de zapada. La un moment dat evident ca ne-am pomenit pe marginea unui perete vertical. Cale intoarsa sa il ocolim. Urc direct prin zapada iar Radu isi face propria poteca undeva in dreapta mea. Ne oprim pe un lapiez iesit din troiene. Incepem sa ne intrebam ce nu e in regula. Radu pleaca in sus si ma striga ca a gasit un alt aven. Ma duc la locul faptei si il pun sa faca o poza. Trec in fata ca sa sparg iar poteca prin zapada, mai era putin pana in ceea ce parea saua noastra. Panta mare, 45-50 grade. Bag ca mig-ul direct pe firul vaii. Se vedea pe unde curgea zapada topita si imi ieseau treptele beton in pojgita de gheata de deasupra zapezii. Ajungem in sa pregatiti sa vedem orasul de jos dar suntem primiti de o alta vale, la fel de mare ca cea precedenta. Ma uit in zare si imi zic "ala ar trebuie sa fie Persailhorn pe care voiam sa urcam maine prin via ferrata". Mergem mai departe si ajungem la o alta vale. Vremea se mai imbunatatise, aveam vizibilitate. Facem un 360 de grade si ne intrebam din nou cum e posibil sa fie atat de imens acest platou. De fapt, pare platou. In el sunt zeci de caldari si vai pe care le urci ca sa le cobori. Radu imi zice ca e traseu psihologic. Eu imi amintesc de traseul Tache Ionescu din tara in care urci si cobori trei vai. Scara difera. Pornim mai departe cu ochii pe Schönfeldspitze (2653m), cel mai impunator varf al versantului sudic. Il poti vedea din orice parte a platoului. Apoi apare o stanca, extrem de cunoscuta mie dar nu stiam de unde sa o iau initial. Apoi imi dau seama de schimbarea rutei.

- Mai Radule ala din fata e direct Sommerstein de langa Riemannhaus, undeva nu am facut dreapta.
- Se poate.
Sommerstein (2308m) este inconfundabila. Ea adaposteste cabana Riemannhaus. Impreuna sunt peste tot: postere, vederi, harti. De acolo o stiam. Si arata exact ca in imaginile pe care le studiasem. Deabia atunci am scos harta si ne-am dat seama ca trebuie sa tinem grohotisul pana in creasta unde era trecatoarea Weissbach. Nici nu se mai punea problema sa ne intoarcem, se insera. Cu fiecare pas cu care ma apropiam de creasta sudica, ma trecea un fior. O mare de spuma plana deasupra satului Maria Alm si a orasului Saalfelden. Imaginile vorbesc mai bine...
Ne-am dat mana la cabana la ora 20:30, dupa 9 ore de mers. Evident, eram singurii clienti. Radu a luat pentru amandoi gulassuppe, singura chestie calda. Hmm, alta cabana aiurea. Adica femeia de la Ingolstadtler a putut sa ne primeasca cu atata caldura in ciuda faptului ca era in renovare, iar astuia parca ii parea rau ca il deranjam. De altfel, pe la 21:30 m-am dus sa imi iau un ceai si o ciocolata fierbinte, ceva. Ei bine inchisese plita si nu mai servea nimic cald pentru ca era tarziu.
- Too late for what ? l-am intrebat
- Too late for warm stuff, we closed, it's late.
Bine macar ca ne-a lasat sa stam mai mult in sala de mese. In fine, ne-am dus in dormitorul comun de...40 de locuri. Ne-a fost greu sa ne alegem un pat :) Am dormit amandoi fara vise.

a cincea zi - 17.06.2010 Riemannhaus - Hochbrunnsultzen - Wildalmkirchl

Eu m-am trezit umbland brambura prin cabana la 6:00. Parca cineva ma striga la cafea afara, iar dimineata nici nu vreau sa aud altceva decat cafea. Am iesit pe terasa si am intepenit de frig dar si de priveliste. Era senin, luminitele din vale inca erau aprinse cu toate ca era deja lumina. M-am uitat la creasta apoi din nou in vale. "Azi va fi o zi superba"
Intru inapoi in barlog unde Radu motaia.
- Ce faci nea' ?
- N-ai inteles cum e afara, ma duc sa fac ceva poze.
Pe la 7:00 m-am bagat la loc in pufulic (sacul de dormit) cu gandul sa mai stau putin... M-am trezit la 9:00 nervos pe Radu ca m-a lasat sa dorm atat. De fapt, si el adormise. Cred ca a fost de la presiunea atmosferica.
Mancam micul dejun pe terasa si impachetam lucrurile. Afara aparusera si ceva turisti. Vremea buna isi spunea cuvantul. Erau vreo sase. In finalul sederii noastre la cabana avem parte si de o surpriza placuta. Cabanierul, probabil alarmat de privirile noastre, ne-a facut reducere ca fiind membrii ai clubului alpin german.
Am reconfigurat traseul: continuam platoul mai departe si coboram in Hinterthal de unde ne intoarcem in Saalfelden pentru a urca la Peter Wiechenthaler si a face traseul de via ferrata peste Persailhorn la Riemannhaus.

Mergem cu creasta in drepata noastra. De data asta vedeam tot. De bine dispusi ce eram, am gasit acumulatorul camerei video descarcat total. Probabil camera nu se inschisese dupa ultima filmare de dimineata dintr-un motiv necunoscut mie. Evident ca ne-am enervat. Ramaneam numai cu pozele de acum. Traseul tine practic o curba de nivel cu toate ca din cand in cand mai urcam ca sa avem de unde cobora. Din spate venea cineva...era un turist in pantofi de piele intoarsa (!!!) si ciorapi albi de bumbac. M-a luat cu ameteala cand i-am vazut si ghiozdanul. Era ceh si mergea cu harta in mana. L-am vazut facand dreapta spre Karlingerhaus. Calcar, zapada, calcar, zapada. Piramidalul Schonfeldspitze e referinta intregului platou insa leit motif-ul turei a fost fara indoiala Watzmann-ul care ne urmarea peste tot. Incepem sa urcam spre saua Hochbrunnsultzen (2356m) si ne oprim sa ii admiram stratele varfului din dreapta noastra (2537m). Ne pare un submarin care intra in submersie, in marea de piatra. L-am rebotezat U-boot spitze :). Toate varfurile s-au ridicat dinspre sud, cutarea stratelor vorbind clar despre evolutia lor in trecut.
Urcusul se domoleste si suntem intr-un fel de sa. Ne aflam aproximativ in mijlocul platoului calcaros al SM. Cu gandul la camera video, trag serii foto pentru panorame. Nu cred ca mai trebuie sa adaug ceva decat ca ne simteam foarte mici, extrem de mici iar totul in jurul nostru era IMENS. And God said let there be limestone ! Ce nu prea ne-a extaziat a fost urmatorul nostru reper - Mitterhornl (2565m) ce trebuie depasit pentru a reintercepta creasta la Wildalmkirchl unde se afla refugiul. O mare caldare plina de zapada, o coborare zdravana pana in talvegul ei pentru ca apoi, evident, sa urcam pe partea cealalta, pe langa varf. Mai aveam trei ore de lumina.
Am mai facut un popas in caldare pentru cateva poze inclusiv cu o "tornada" de nor apoi am bagat bete prin zapada sa termin versantul. Radu venea mai incet. De fapt, eu bagam cam tare ca ma saturasem de muratura din bocanci. La Mitterhornl realizez ca Radu are telefon cu camera video si fac un 360 de grade cu el. Se vedea refugiul, mai aveam o ora pana la el. Mi-am ales cel mai scurt drum, direct prin zapada. Radu o ocolea cat putea. Sus, din nou un peisaj fabulos. Puteam vedea evident, Watzmann-ul insa muuult mai mic. In dreapta era Brandhorn care ascundea tot. In stanga coada submarinului (U-boot spizte :)). De fapt acest varf era numai capul unui aisberg. In spatele sau era o intreaga creasta (Selbhorngrat) ce se opreste in Selbhorn(2643m), perpendiculara pe creasta principala.
- Acest munte este enorm ! Suntem nimeni si nimic.
- E bine sa iti reamintesti din cand in cand asta, ca om.

Dupa noua ore, ne strangeam mainile langa Wildalmkirchl biwak la 2457m.
Ne-am petrecut seara gatind o supa si spaghete carbonara. Ne-am uitat la "televizor" reprezentat de geamul refugiului, la apus.
Am adormit cu gandul la traseul de a doua zi.

a sasea zi - 18.06.2010 Wildalmkirchl - Torscharte - Hinterthal

O dimineata superba cu soare si cer fotogenic. Ne soarbem cafeaua afara iar eu ma pregatesc de facut omleta din Travellunch. Iese o nebunie. In sticla mai aveam cola astfel ca m-am pus pe picioare urgent.
Am pornit spre creasta intre varfurile Wildalmkirchl (2551m) si Brandhorn (2610m). Cum ma asteptam, platoul se termina brusc de unde coboara un perete vertical. Sub noi, norii se ridicau. Facem repede fotografii. Se vedea Hinterthal-ul si cele doua lacuri ale sale. Ne uitam pe o harta reala. Traseul urca pe Brandhorn chiar pe margine spre panica lui Radu care are probleme cu inaltimea. Cand ar fi trebuit sa vedem cel mai bine in jos, un nor ne inconjoara total. Vizibilitatea iar coboara la 5m. Atenti, cautam traseul. Evident, e prin zapada. Urcam vreme de jumatate de ora pana in varf, marcat de o cruce. Facem popasul de rigoare apoi coboram spre Kleine Brandhorn (2529m). Un pasaj mai tehnic ne solicita putin mai mult. O luasem pe stanca satui de zapda si dadusem de o saritoare. Dupa ea, intram iar in zapada si continuam sa coboram. Norul devine gri si incepe lapovita. Ajungem in capul unei vai, traseul nostru tinand creasta. Trebuie sa urcam in ea.

Alunec si ma lovesc la genunchiul stang destul de rau. Radu imi arata un jgheab pe care sa ma catar. Ma duc sa il vad mai indeaproape si nu imi place deloc.
- Fara coarda nu ma bag pe aici !
Ne intoarcem cativa metri si urcam pe unde era marcajul, aproximativ. Practic, trebuia sa urcam varful Kl. Brandhorn print-o traversare. Gasim prize suficiente si pornim. Destul de expus spre vale, dar nu conteaza. Ajungem sus si continuam pe creasta. Incepe ninsoarea. Imi pun suprapantalonii si un polar sub geaca pentru ca incepusem sa ma ud serios si imi era frig. Radu e inca in tricou sub geaca. Au urmat doua pasaje absolut dementiale pe o muchie in dreapta careia ai o cadere de sute de metri iar in stanga o panta ce tinde spre verticala. Verificam harta, nu ne dadeam seama unde suntem pentru ca nu vedeam absolut nimic. Vedem marcajul pe stanca si continuam. Vantul se inteteste si, combinat cu ninsoarea da o nota extrema crestei care este fenomenal de ingusta. Practic te cateri in continuu si din cand in cand ai cate o fereastra prin care sa privesti haul. Datorita concentrarii nu am mai facut prea multe poze si acum ne pare rau. Spre deosebire de zilele precedente, de data asta am mers incontinuu, vroiam sa coboram cat mai repede. Am ajuns intr-o sa. Ne dadeam cu presupusul pe unde sa o luam, nu vedeam absolut nimic si era frig de-a binelea. Radu s-a echipat si el cu polarul. Am plecat de la 30 de grade din Bucuresti ca sa dau in extrema cealalta, la numai cateva zile. O pala de vant ridica pentru cateva secunde perdeaua si vad brazi undeva in vale. Identific valea ca fiind Tauchertall iar saua ca fiind Geigenschartl si continuam pe urmatorul varf. Torscharte trebuie sa fie mare, nu jucarie. Urcam Martelkopf (2443m), conform hartii. Deci, chiar nu vedeam nimic. Apoi iar coboram. Apare alt varf si ne enervam.
- Mai sunt multe mah ?
- Nu stiu ca nu mai inteleg nimic.
- E o bucata de munte aici !
- E monstruos de mare.
Continuam si dam in cele din urma de marcajul spre valea de dinainte, Tauchertall. Ne aflam in Torscharte de sus (hohe). Torscharte de jos (niedere) trebuia sa fie mai incolo. Un al doilea marcaj ne indruma spre Hochkonig (prin Torscharte) si altul spre varful Torscharte. Radu o ia pe cel din urma. Il urmez si...ajungem in varf. O priveliste nemaipomenita: nimic cu nimic. Ne intoarcem spre trecatoare si coboram vreme de 30 de minute. Las rucsacul si ii zic lui Radu ca ma duc sa arunc o privire mai jos in ceea ce parea o vale. Stiam sigur ca trebuie sa dam de un stalp de inalta tensiune in saua de unde se coboara in Hinterthal. Am coborat rapid cativa zeci de metri si am inceput sa aud transformatorul stalpului. Am orbecait spre el si in cele din urma l-am vazut. M-am intors la rucsaci si am coborat pe urmele pe care le facusem deja pana la stalp. Nedumeriti studiem iar harta, valea parea spre stanga iar noi trebuia sa coboram spre dreapta. De unde imi lasasem rucsacul, eu ocolisem un ultim varf, Torkopf (2333m). Necunoscuta am elucidat-o dupa ce muntele ne-a lasat pentru o clipa sa vedem si cel de-al doilea stalp de inalta tensiune. Asa am gasit trecatoarea niedere Torscharte ce ne conducea spre Hinterthal. Nici nu se mai punea problema sa mai mergem undeva in acea zi, era deja ora 17:30. O pala de vant ne lasa sa vedem o bucata din peretele Hochsailer (2793m). Ma furnica rau si il intreb pe Radu daca are ceva impotriva sa mergem pe Hochkonig.
- Si ce sa admiram de acolo pe vremea asta ?
Am coborat pana in cochetul sat de munte ce este si statiune de schi si dupa ce am incercat la o pensiune, ne-am instalat in primul hotel pe care l-am gasit. Era 21:20 si nu vroiam decat sa mancam ceva, mult.
Hotelul era in renovare si nu aveau decat apartamente...la pret de camera. Am mancat cat am putut si ne-am desfacut rucsacii ca se ne uscam lucrurile. Urma sa ma despart de bocancii mei, erau terminati. Talpile atarnau la calcai iar cauciucul era ros complet. Au fost super bocanci.

a saptea zi - 19.06.2010 final de tura

Vremea mizerabila ne-a incheiat planul de a mai face ceva legat de munte. Peste noapte m-am trezit de durerea din genunchi. Am facut si temperatura. Cat timp muschii au fost calzi de la mers, nu am avut nimic, acum ma chinuia ingrozitor. Ploua incontinuu iar eu aveam si problema tehnica cu bocancii.

Am mers cu autobuzul sa recuperam masina si am mers in Berchtesgaden unde am mai gasit ceva magazine de profil deschise sa imi caut bocanci. Era sambata si totul se inchisese la 13:00, mai erau magazinele mari deschise. Stiam ce vroiam dar nu aveau: Garmont tower gtx.
Pana luni, aveam sa astept. Ne-am petrecut seara plimbandu-l pe Radu prin zona "mea" din Autria: Lofer, St. Martin bei Lofer, Weissbach, Maria Alm, Dienten. Ne-am cazat la gazdele mele preferate din St. Martin unde eu aveam sa imi tin echipamentul pentru inca opt zile.

a opta zi - 20.06.2010

Dupa micul dejun, Radu a plecat spre casa iar eu am ramas in Lofer pentru a ma pregati de cea de-a doua tura, din Loferer Steinberge. M-au luat gandurile despre cum a fost si cum va fi, despre cei de acasa, despre clubul Focul Viu. Era atat de liniste, parca eram tot pe munte. Asta imi place cel mai mult in Autria, linistea. Genunchiul ma durea foarte rau si imi alungam gandurile negre ca nu as putea face fata urmatoarei ture.

Trailer video al turei:

View on ExposureRoom

M-am intors

2010-07-01T12:54:00.000+03:00

Deocamdata nu pot sa spun nimic despre cum a fost, pun numai un colaj. O sa revin cu tot tacamul.

Cabana lui Heidi

2010-06-22T19:36:00.002+03:00

Radu isi continua aventura austriaca si face o trecere usoara de la tura montana la tura speo. A ajuns astazi la "cabana lui Heidi" cum i-a zis cabanei Schmidt Zabierow, care e ca in povesti: geamuri mici, priciuri aliniate cuminti, usi scunde, totul decorat cu bun gust. Drumul pana la cabana l-a parcurs din St. Martin pana la Lofer cu masina, iar apoi pe munte cu un rucsac de numai 25 kg. Nu a mai avut parte de precipitatii, dar spunea ca se lasa ceata si nici pe Lofer Steinberge iarna nu a plecat de tot, fiind inca zapada. Deocamdata singurul ocupant al cabanei este Radu, ceilalti urmand sa vina maine noapte. Pe drum a vazut mai multe capre negre care se jucau, un cerb tanar care boncanea si o veverita foarte agila care nu s-a lasat filmata. Era incantat de tot, iar spre seara isi propusese sa faca niste poze.

Au revoir Salomon, willkommen Salewa

2010-06-21T23:13:00.003+03:00

In timp ce Radu a ajuns cu bine acasa (langa Koln) eu mi-am luat "picioare noi" dupa despartirea de vechile Salomon Protrek 7, pe care Steinernes Meer mi le-a facut terci. Maine voi porni in vecinul mai mic al lui Steinernes Meer si anume Lofer Steinberge pentru rodajul noilor Salewa Raven Combi GTX. Ma simt excelent si am promisiuni "de sus" ca voi vedea soare de maine.

Finalul aventurii pe Steinernes Meer

2010-06-21T22:55:00.002+03:00

Ploaia care a inceput putin dupa ora 12.00 in ziua de 18 iunie nu a fost decat inceputul timid a ceea ce urma: grindina, lapovita si intr-un final ninsoare. Vremea nu a facut decat sa completeze traseul destul de dificil, iar adevarata provocare a venit de la ceata si lipsa marcajelor (sau poate se aflau undeva acoperite de zapada). Dar mai bine redau mesajul lui Radu:"Ne-am dat jos (ne-a dat jos vantul) in Hinterthal dupa un traseu tare rau: Brandhorn-Marterlkopf-Torscharte. Ne-a luat 9 ore iar iarna era in toi la Torkopf: viscol, ninsoare, tot tacamul. Nu prea ne-a ars de poze si acum regretam.Traseul de creasta e total alpin, cu hauri de o parte si alta, practic inaintezi pe o muchie de cativa centimetri, expusa total si neamenajata. Sambata trebuia sa fie via feratta peste Persailhorn - schimbare de program din ziua cu Riemannhaus - dar nici nu s-a mai pus problema datorita vremii incredibile. Steinernes Meer socheaza atat prin maretie cat si prin cum te lasa sa-l descoperi."
Pe o astfel de vreme totusi in saua Torscharte au vazut un cocos de munte solitar (Radu zicea ca ar fi fost de fapt o gainusa de munte).

17 - 18 iunie

2010-06-18T19:35:00.001+03:00

In seara zilei 17 iunie "Razii" au ajuns dupa un traseu de 9 ore la refugiul Wildalmkirchl amplasat pe creasta la o altitudine de 2457m. Au mai gasit resurse sa-si gatesca din pachetele travel-lunch din dotare, astfel ca s-au delectat cu spagete Carbonara si o supa.

Astazi pe 18 iunie la ora 14.05 am primit un mesaj continand "o poza de deasupra Romaniei" si anume de pe varful Brandhorn avnd o altitudine de 2610 m.

In ciuda faptului ca dupa ora pranzului incepuse iar sa ploua, si le-a cedat si acumulatorul camerei video, amandoi aveau un moral excelent.

16 iunie Riemannhaus

2010-06-17T00:31:00.002+03:00

Cei doi (Radu si Radu) au ajuns in aceasta seara la cabana Riemannhaus. Traseele parcurse sunt in mare cele propuse initial, in prima zi au mers 6 ore, in a doua zi 12 ore, iar astazi circa 10 ore. Vremea este "incredibil de schimbatoare" ploaie, urmata de ceata si in fiecare seara a fost senin. E pustiu, e zapada, e salbatic si e nespus de frumos, iar maretia muntelui e coplesitoare. Singurele exemplare intalnite pe traseu au fost "sase marmote nesimtit de grase", niste caprioare, cocosi de munte in numar par "astia umbla cate doi" si un om. Au trimis si doua poze (din pacate pentru cele cu marmote mai trebuie sa asteptam):

Bagaje

2010-06-12T17:26:00.001+03:00

Am o banana "transporter" de 60l cu echipamentul speo si un rucsac de 65l cu echipamentul montan. Sunt gata:

Steinernes Meer reloaded & Pre expedition "go for 10000"

2010-06-12T01:39:00.005+03:00

Plec pe 12.06 la ora 21:35 de pe Bucuresti Baneasa cu German Wings la Koln si ma intorc pe 29.06 cu Taromul la ora 16:45 pe Bucuresti Otopeni de la Munchen.
Am fost meticulos in organizarea turei montane. Pe data de 13 plecam spre Ramsau am Berchtesgaden de unde incepe traseul nostru in paradisul germano-austriac. Vom traversa fosta vale glaciara Wimbachtal ce desparte muntele Watzmann de Hochkalter. Dupa o noapte la cabana Wimbachgreiss, va urma partea de urcusul efectiv cu intrarea in "Marea de piatra" dinspre nord, pe langa varful Grosses Hunstod pana la cabana de unde m-am retras anul trecut, Ingolstater haus. Apoi, creasta sud vestica pana la Weissbachscharte de unde vom cobora toata diferenta de nivel urcata, pana la cabana Pieter Wiechentaler. Practic facem o bucla pentru a urca pe unul din putinele trasee de via ferrata din Steinernes Meer: Wildental klettersteig, cu grad B/C. Traseul ne duce in varful Persailhorn de 2347m de unde vom incerca sa traversam pe creasta varfurile Mitterhorn (2491m) si Breithorn (2504m) pentru a reveni in colosalul platou calcaros al "Marii de Piatra" si a inopta la Riemannhaus. Daca totul va fi ok, putem face o noua bucla S-N peste Viehkogel la Karlingerhaus pentru o noapte. Daca nu, mergem direct mai departe la Wildalmkirchl unde este un refugiu. Urmatoarea etapa ne va conduce pe Hochkoenig (2941 m) peste Hochsailer(2793 m). De la Hochsailer vom fi pe ghetar pana la parasirea platoului calcaros in apropierea cabanei Ostpreussenhutte. Localitatea de final propusa este Werfen, ca si anul trecut. Am aici turul virtual al traversarii:

Ramane de vazut ce parere va avea "mama natura" despre planul meu insa, pe data de 21 trebuie sa fiu in Lofer si sa ma pregatesc de partea "intunecata" a expeditiei, respectiv pre-expeditia go for 10000 in Loferer Schacht: deplasarea materialelor speologice pentru explorarea avenului Loferer Schacht (-806m) ce va avea loc in luna august, posibila decolmatare in doua sectoare din cavitate, explorari in avenele Kristalcanyon(-403m) si Kreutzhohle(-208m). Planul pre-expeditiei nu a fost definitivat inca datorita multiplelor variabile ce exista, dupa iarna ce tocmai a trecut, la altitudinea de 2200m a intrarii: colmatare cu zapada, cornise, lavine. Cert este ca se va deplasa tona de echipament necesar la expeditia din august. Tabara de baza va fi la cabana Schmidt Zabierow. In data de 27 se va incheia pre-expeditia speologica si mi-am alocat ziua de 28 pentru odihna si curatarea echipamentului inainte de zborul spre casa de pe data de 29. In masura posibilitatilor, cu ajutorul Roxanei, blogul va fi actualizat cu ceea ce se intampla "live".

Cea mai usoara din lume

2010-05-16T10:57:00.005+03:00

Cea mai usoara carabiniera cu siguranta omologata CE si UIAA este modelul Phantom al producatorului britanic DMM:

greutate: 41,5 grame;
rezistenta pe axa mare: 23Kn;
rezistenta pe axa mica: 9Kn;
rezistenta cu clapeta deschisa: 9Kn.

in Cros la EcoMarathon

2010-05-03T13:47:00.031+03:00

In jurul meu costume mulate de trail running. Imi sorb cafeaua incercand sa nu depasesc trei tigari inainte de start. Ma retrag afara intr-un colt sa nu poluez atmosfera plina de viata din jurul meu. Bag in mine doua batoane energizante cu gust de banane. Nu am mai luat pana acum asa ceva dar stiu ca trebuie sa dau cu multa apa. Beau cam doi litri. Horatiu imi da unul cu ciocolata. Deja aveam un gust jalnic in gura de la celelalte. Oare folosesc la ceva sau e doar o alta smecherie de a face bani ? O sa vad. Ne ducem la start. Eu raman undeva mai la urma, nu vreau sa incomodez. Dau drumul la walkman si astept.
Cinci, patru, trei, doi, unu, START !

Nu ne miscam...adica cei din spate, din spatele celor din fata :). Astept cu Newtone in casti sa ma urnesc cu usoare emotii ca nu cumva sa ma impiedic de vreunul din cei 400 de concurenti ai Eco Marathonului de la Moieciu de Sus.
Dupa vreo 30 de secunde incepem sa pasim usor, apoi sa mergem, apoi trec linia de start si incerc sa alerg, ba chiar alerg. O las mai moale ca trebuie doar sa termin. Ma depasesc multi. Imi impun un ritm al pasilor si nu imi iese. In casti, Newtone "Sad Song" ma calmeaza, gandurile imi zboara la Steinernes Meer. Am facut o conexiune inseparabila intre piesa si acel munte. Imi cade bidonul de apa de pe chinga de la brau. Il ridic si il tin in mana. Chinga ma strange si o largesc. O sa studiez problema acasa. O sa imi iau o borseta de hidratare, pana acum nu am avut nevoie, tineam apa pe rucsac. Fiecare activitate necesita echipament specific.

Ma opresc din alergare si pasesc. Ma intreb ce se intampla daca in loc sa topai in ritm de alergare merg ca pe munte. Surpriza ! Cu toate ca merg, depasesc oameni alergand. Cum vine asta ? E chestie de mecanica miscarii. Se termina asfaltul, vine macadam. Merg mai departe. Din nou depasesc participanti alergand. Ma uit la fuleu. E ca pe munte numai ca acum nu am rucsac. Pai atunci, voi termina fara probleme crosul. Doar voi merge. Vine urcusul, "greii" au disparut de mult in fata, eu sunt undeva la jumatate. La deal, multi alearga in continuare si ma depasesc pe urcare, altii se opresc din alergare si merg. Eu imi tin pasul, asta e cheia! Si o tot tin asa pana ma uit in stanga la peisaj. E ca din vederi. In mod normal, m-as opri la o poza si o tigara. Doar nu am innebunit ! Mi se face putin rau, imi vin batoanele alea nenorocite pe gat. Inghit, scuip, horcai, reusesc sa nu vomit. Clar nu mai iau asa ceva! Merg mai departe, mai depasesc cativa si ajung la un punct de rehidratare intermediar. Pahare de plastic peste tot pe jos. Pai parca nu era cu pahare, imi zic. D-aia mi-am carat sticla aia pe care o plimb dintr-o mana in alta. In fine, merg mai departe.

Traseul este pe plat, incerc sa mai alerg si eu putin si ma doare ceva in dreapta abdomenului. Renunt sa fortez si merg mai departe. Apare alt urcus, merg mai departe. Ajung la punctul de realimentare, care tineam minte de la organizatori ca este dupa jumatatea traseului, unde civilizat sunt intrebat daca doresc o bautura energizanta. Iau paharul, il golesc instantaneu si plec mai departe. Mai aveam apa si in bidon si inca nu muream de sete, plus ca mai aveam mai putin de jumatate, teoretic. O pajiste cu Bucegii in fata ma face iar sa imi zboare gandurile...ce mult mi-au lipsit Bucegii.
Incepe coborarea pe o ulita. Bun, deci pot sfida durerea de langa abdomen. Aflu si strategia celor de langa mine: merg pana se termina urcusul apoi baga fuga. Eu inca nu fug, beau apa si ma uit la peisaj.

Cobor cu grija sa nu imi sucesc ceva. Se vad casele din vale. Acum e momentul sa mai recuperez si eu. O iau la fuga la vale. Imi impun un ritm ca la schi: serpentina dupa serpentina ca sa aiba timp muschii sa se relaxeze. Depasesc vreo 10 participanti si ii dau mai departe. Ce usor e fara rucsac! Ajung la asfalt iar eu tot alerg. Imi propun sa nu ma opresc pana la sosire. "Mai ai 200 de metri" sunt incurajat. Bun asa, ca nu stiu cat mai rezist sa alerg. Cred ca alerg de juma' de ora. Iata sosirea, iar eu am reusit sa nu ma opresc din alergare. Am zis eu ca o sa termin ! Al 216-lea, cu 2 ore si 17 minute, dupa rezultatele partiale. Dupa ce imi scuip plamanii vreo doua minute, zbor la pensiune dupa cafea si tigara.
Ca si concluzie: foarte tare, numai ca nu credeti tot ce scrie pe ambalaje. Mi se face rau numai cand ma gandesc la batoanele cu banane. Rehidratarea e cheia in orice activitate montana. Energia ori o ai, ori la revedere. Parerea mea. Ahh, si sa nu uit: nu fumati, ca e jale. Picioarele pot mai mult decat plamanii si e frustrant.

In timp ce imi asteptam colegii de la maraton, Ovi, Alin, Roxana si Horatiu, m-am apucat sa ma joc cu aparatul foto:

M-am plimbat un pic prin Moieciu...frumos foc, ca si intreaga tara de altfel. Pacat ca e locuita: zece manelisti cu burti si tzatze in buzunar ascultau "muzica" la o boxa cat un dulap pusa pe masina in curtea unei localnice in varsta. Erau chiar la sosirea din bucla trei a maratonului. Vuia toata strada de Gutza & Co. I-am studiat o vreme. Au mai aparut doua masini cu amici de-ai lor pentru ca imaginea sa fie completa. Primul lucru pe care il fac cand se dau jos este sa-si desfaca PET-ul de 2l de bere apoi se intind pe patura la soare, ca doar i-a obosit drumul rau. Se uitau la noi si nu intelegeau nimic.

Ne uitam la ei si ne venea sa fugim...altundeva, nu la maraton. Si cam asa e prin toata statiunea. Cu astfel de evenimente, poate isi vor da seama ca exista si alte activitati decat a face nimic dar a deranja cat mai multi. Sincer, nu cred, dar putem incerca. Oricum, frumos eveniment. O sa mai merg !

getting ready

2010-04-30T00:28:00.002+03:00

Astept sa treaca luna mai...antrenandu-ma. Am inceput deja in 3 avene de -200m din Apuseni facute in cascada, cu foarte putina odihna intre ele. Ultima tura a durat 15 ore. Se pare ca la capitolul anduranta stau inca bine. La inceputul lunii mai particip pentru prima oara la un maraton, ceva nou pentru mine: Ecomaraton. M-am inscris la proba "lite", de cros 14 Km, si imi propun doar sa o termin, nu am aspiratii de atlet la cate tigari fumez zilnic... Colegii speologi de la Focul Viu vor sa bagam 2 avene in Apuseni precum si faleza Ratei si avenul Bratei "pe paine" in luna mai si nu vreau sa ratez nici o tura.

Cel mai usor din lume

2010-04-28T00:49:00.004+03:00

Urmasul lui Markill Peak Ignition este aici: Edelrid Kiro Ti(tanium).

Folosesc de ceva timp Peak Ignition cu specificatii incredibile: 1800W, 88grame. Se pare ca nu era suficient pentru conceptul "true ultralight". Kiro Ti impinge la extrem tot ce exista in domeniul primusurilor cu cartus pe valva: 3000W, 69g.

Un altfel de aven

2010-03-16T17:53:00.015+02:00

Totul a început dupã ce am consultat în 1993 un buletin speologic, redactat de Clubul de Speologie Emil Racovitã Bucuresti. Muntii Bucegi au reprezentat pentru mine spatiul de formare ca tânãr alpinist, îndrãgostit de vãile si piscurile absolut superbe ale bãtrânului masiv. Începusem sã prind gustul speologiei, mai mult datoritã grotelor ce îmi serveau ca adãpost în timpul turelor de iarnã si eram atras mai ales de cavitãtile de altitudine tocmai datoritã accesului dificil la ele.
Avenul de sub Babele si Pestera de pe Piciorul Babelor mi-au atras instantaneu atentia datoritã locatiei, în „Cimitirul Elefantilor”, nu departe de zona cu cel mai mare aflux de turisti anual din tarã la vremea aceea, Cabana Babele.
Dupã trei zile de escaladã în Vãrãria Mare si Micã de la Pestera, împreunã cu partenerul meu Bobi, am decis sã gãsim cele douã cavitãti dupã descrierile buletinului speologic proaspãt achizitionat. Am asezat micul nostru cort Dorna, marca Camping Urziceni, imediat sub ruptura de pantã de sub Piciorul Babelor. O zi întreagã am periat întreaga zonã gãsind douã intrãri de pesterã. Fãrã sã stim, acestea apartineau unui nou aven. Am coborât prin intrarea cea mai de jos, doar sã aruncãm o privire. Astfel, fãrã sã amarãm coarda, Bobi m-a coborât filat si m-a asigurat la urcare. Locul este de fapt o diaclazã colmatatã în portiunea superioarã, dându-i aspectul unui put. La baza unei coborâri de circa 10 m, am aterizat pe un troian de zãpadã ce pãrea a fi finalul avenului. Diferenta mare de temperaturã ma fãcut sã mã zgribulesc instantaneu, nefiind pregãtit pentru gheatã si temperaturã sub 0° C în luna august, astfel încât „m-am retras din traseu”, repede, la cãldura verii. Ne-am întors din turã convinsi cã localizasem cele douã pesteri cunoscute de acolo.
Întorsi acasã, am pus câteva întrebãri legate de Avenul de sub Babele celui ce scrisese articolul, Icã Giurgiu, semnalându-i faptul cã descrierea intrãrii avenului în care noi fusesem nu corespunde descrierii. Mi s-a povestit despre tentativa nereusitã din anii ’80 de a construi o pârtie de schi ce trecea chiar peste Avenul de Sub Babele, intrarea acestuia fiind afectatã. Astfel, ceea ce gãsisem noi, era o singurã intrare, separatã de o prãbusire, asa mi-a fost sugerat. Am trãit cu aceastã impresie pânã în vara anului urmãtor, când am revenit cu Dan Banu, coechipierul meu nedespãrtit, pânã mam înscris la Focul Viu în 1997, pentru a parcurge complet cele douã cavitãti. Eram super antrenati în tehnica de coardã simplã pe care o foloseam în pereti pentru retragere: noduri prusik pentru urcare si
coborârea pe douã carabiniere cu sigurantã „pompieresti”. În termenii nostri, pe atunci nu existau cuvintele „fractionare” sau „spit” pentru simplul fapt cã ele nu existau în literatura de specialitate din tarã. Alpinismul era pentru noi pe primul loc, speologia reprezentând doar un motiv mai temeinic pentru antrenamentele de progresie pe coardã de la exterior. Eram mândri posesori a douã corzi Mammut, de 46 m, cu manta în dublã texturã pentru care nici acum nu îmi imaginez cum de am putut strânge bani, fiind studenti boboci.
În acea turã am realizat eroarea din tura precedentã, gãsind adevãratul Aven de Sub Babele, cu deschiderea vizibil afectatã de o prãbusire relativ recentã. Încercând sã gãsim un drum mai direct spre cele douã deschideri din anul anterior, dãm si peste dolina ce adãposteste intrarea în Pestera din Babele. Comparãm descrierile si imediat am realizat cã aveam sansa sã pãsim cu dreptul în speologia explorativã prin explorarea unui aven în premierã. Pentru mine a reprezentat momentul cheie, în urma cãruia m-am dedicat exclusiv speologiei, lãsând treptat alpinismul pe plan secund, încercând chiar sã pun bazele unui club pentru ambele activitãti montane atât de înrudite. Proiectul OXIGEN a rãmas însã doar o amintire extrem de plãcutã între cei patru parteneri nedespãrtiti de atunci. Uitandu-ma la titlul acestui blog, se pare insa ca nu pot trai fara ideea de OXIGEN, fara starea de a fi viu si a respira.
Intrarea abordatã anul anterior era verticalã functionând practic ca un con de dejectie format la baza unei rigole de siroire ce se contureazã clar la marginea nordicã a Platoului Bucegi, avenul primind prin aceastã deschidere o cantitate însemnatã de zãpadã primãvara. Ce-a de-a doua intrare este suborizontalã si se aflã la o altitudine mai mare decât prima, fapt pentru care aceasta este de fapt intrarea nr. 1. Intrarea prin aceastã deschidere este mai facilã atât din punct de vedere tehnic cât si fizic. Ea debuseazã într-o diaclazã prin care se zãreste lumina de la intrarea nr. 2. Am reusit degajarea unui pasaj obstructionat de zãpada ce ne bloca accesul în lungul diaclazei. Ceea ce ne-a împiedicat sã unim prin traseu subteran cele douã intrãri, a fost un bloc imens de gheatã pe care nu l-am putut trece. Spargerea sa era imposibilã fãrã materialele necesare.

View on ExposureRoom

Necunoscuta era însã elucidatã: cele douã intrãri descoperite apartineau aceluiasi aven.
La un an dupã înscrierea la Focul Viu, propun o turã în vara anului 1998 cu noii mei colegi de speologie. Nu puteam fi seful de turã pentru cã nu aveam nici o scoalã de T.S.A. absolvitã, însusindu-mi tehnica DED la copacul din Parcul Titan unde se antrenau FV-istii pe vremea aceea. Începusem sã realizez pericolele la care mã expusesem utilizând echipamentul meu din ’93, si în acelasi timp mã minunam de viteza si efortul minim cu care puteai sã iesi dintr-o cavitate verticalã. Eram deosebit de încântat cã avenul era o descoperire nouã, ce merita cartat si înscris la Cadastrul Carstului din cadrul Institutului de Speologie Emil Racovitã Bucuresti, chiar si numai pentru cei -15 m atinsi de mine, descoperirile de pesteri noi fiind din ce în ce mai rare.
Dupã câteva dezbateri la sedinta de la club, Vãleanu se oferã sef de turã si comentariile înceteazã instantaneu. Echipa a fost formatã din Vali Neagu, Roxana Soreatã, Raisa Bezuscu, Alexandru Ion, Costin Drimba, Cãtãlina Ionescu si eu.
Am intrat prin intrarea nr. 2. De data asta, echipare ca la carte: cap de put în „Y”, piton cu spit. Douã tipuri de amaraje ce s-au completat reciproc exceptional în aceastã cavitate. Urmãtoarea fractionare, piton, apoi o deviere, tot pe piton. O surprizã neplãcutã pentru plantatorii de spituri, care au învãtat imediat cã din echipamentul de explorare nu trebuie sã lipseascã aceste amaraje clasice, în special în avenele dezvoltate în conglomerat si gresie cum este si acesta. Spiturile le-am folosit acolo unde fisurile au lipsit cu desãvârsire, fiind atenti sã le punem numai în blocurile de calcar pe care le-am gãsit, sau sã încãrcam douã spituri simultan, în cazul gresiei, datoritã proprietãtilor mecanice slabe ale acestei roci.
Întregul bloc de gheatã ce separa accesul prin subteran de la o intrare la alta dispãruse. La baza intrãrii nr. 1 am gãsit o strâmtoare ce pãrea sã permitã fortarea în jos. Descoperirea cea mare însã a venit tot de la baza intrãrii nr. 2. Întregul dop de zãpadã pe care mã oprisem cu Dan în 1994, dispãruse cu totul, în fata noastrã deschizându-se o nouã diaclazã aproape perpendicularã pe cea pe care se aflau deschiderile. Explorarea, departe de a fi terminatã, de abia începea. Noua diaclazã coboarã pânã la o bifurcatie, de unde am coborât filat de Tibi pe o portiune suborizontalã ce debuseazã într-o nouã diaclazã care trebuia echipatã. Am numit intersectia de unde pleacã toboganul, „la Y”. Am revenit la bifurcatie si am continuat în lungul diaclazei principale de la intrare, care la un moment dat este împãrtitã în douã de cãtre un bloc imens prãbusit. Ramurile create se reîntâlnesc pentru a se pierde într-o fisurã. Tibi carteazã cu Raisa primii zeci de metri ai avenului. Explorãrile din turã au depãsit orice asteptare.
Întorsi la club cu noile vesti suntem felicitati si sustinuti de presedintele Gigi Aldica pentru a continua cât mai curând explorãrile. Astfel, se organizeazã o tabãrã de nouã zile, în paralel cu tabãra de varã a clubului din Valea Minisului, în Piciorul Babelor. Ni se alãturã Florin Panes si Cristina Capac ca sef de turã. Vremea deosebit de frumoasã pe care am avut-o a jucat însã un rol negativ în randamentul echipei. Temperaturile insuportabile din timpul zilei, coroborate cu lipsa totalã a copacilor sub care sã ne refugiem din calea razelor UV, precum si deplasãrile pânã la talvegul Vãii Sugarilor pentru a aduce apã, ne-au întins nervii la maxim. Totusi am reusit atingerea dezvoltãrii actuale maxime, de -47m. Aceastã denivelare negativã am atinso urmând directia principalã NV de fisurare, lãsatã neexploratã tura anterioarã. Astfel, am echipat „la Y”, printr-un amaraj „în Y” bineînteles, amarat pe douã pitoane. Dupã încã douã fractionãri pe spituri, am coborât diaclaza unde ne oprisem tura trecutã si am ajuns la o strâmtoare destul de dificil de echipat. Aceastã strâmtoare nu face altceva decât sã iasã sub podeaua diaclazei din care porneste, dezvãluind faptul cã aceasta este adâncã, segmentatã de blocuri gigantice înclestate între peretii ce formeazã platformele de cap de put. La 10 m pe verticalã, dupã strâmtoare, ne astepta o nouã strâmtoare pe care Tibi a trecut-o la limitã la urcare.
Ulterior am descoperit cã putea fi evitatã la urcare printr-un ramonaj destul de expus, însã mai confortabil decât opintirea printr-un paralelipiped de gresie. Finalul acestei diaclaze este total instabil. Dupã ce a fost cartat ultimul pasaj din diaclazã, ce reprezintã si punctul cu denivelarea maximã, am încercat cu Costin sã vedem ce ar fi de cãtãrat în urma relatãrilor echipei de cartare, Cristina si Tibi, referitoare la douã hornuri. Prãbusirea peste umãrul lui Costin a unui bloc ce era sã colmateze întregul segment final deosebit de strâmt, ne-a tãiat instantaneu elanul de a mai câstiga câtiva metri în plus pe verticala pozitivã.
Cãtre finalul taberei din ’98 am abordat o nouã diaclazã, dezvoltatã perpendicular si opus pasajului la „Y”. La momentul acela era cea mai mare diaclazã din cavitate, motiv pentru care am si denumit-o „Diaclaza Mare”. Cum se întâmplã de obicei, în ultima zi descoperim o nouã diaclazã în urma escaladãrii unui dop din blocuri de prãbusite ce ne-au oprit înaintarea în Diaclaza Mare. Noua diaclazã descoperitã ne-a semnalat cã ne-am grãbit în ai atribui adjectivul de „mare” celei precedente.
În aceastã turã realizez si primul meu film speologic cu care sã reprezint clubul. Filmãrile în subteran sunt de slabã calitate datoritã acumulatorilor de la reflectoare ce s-au descãrcat dupã nici 10 minute de folosintã. Cu toate acestea colegii mã sprijinã pentru a realiza un material video pentru Speosportul de la Borsa 1998. Primim douã premii, atât pentru film, cât si pentru prima hartã a avenului.
În iulie 1999 pornesc cu Costin spre aven pentru a arunca o privire înainte de a organiza o tabãrã mare. Nerezistând tentatiei de a încerca sã mergem mai departe, luãm cu noi echipament care probabil ar fi pus probleme de deplasare si unei tabere, darãmite la doi oameni: echipamentul t.s.a., cel de alpinism, hamuri de speo si de alpinism, corzi dinamice si statice, bucle, pitoane, spituri, scãrite de escaladã.
Avenul ne surprinde din nou, din cei -47 de metri, mai rãmãseserã doar primele puturi ale celor douã intrãri, restul era … îngropat. Ne uitam si nu ne venea sã credem, câte tone de zãpadã au putut sã cadã în aceastã cavitate într-o iarnã. Era mult mai frig decât în anul anterior, iar putul de 11 m al intrãrii principale mai avea doar vreo sapte metri. Pitonul care îl plantasem pentru montarea unei devieri, undeva la jumãtatea putului, se afla imediat deasupra troianului de zãpadã. Mi-au venit imediat în minte imagini de la primele explorãri, când acest aven era exact asa.
Am revenit în vara anului 2000 într-o formulã de explorare „rapidã”: Costin, Alex si eu. Pe lângã lucrul la noua diaclazã, am venit cu tehnicã nouã de filmare. Am gãsit avenul deschis pânã la „Y”, astfel cã am putut sã ne vedem de treabã în noua diaclazã. Portiunea de la „Y” în jos era colmatatã cu zãpadã. Am explorat o portiune nouã din Diaclaza Mare, segmentul trecuse neobservat, acesta fiind accesibil printr-o strâmtoare în podeaua diaclazei. Din nou am realizat cã si aceasta este mai adâncã decât nivelul actual al podelei, o altã placã masivã înclestatã între pereti. În diaclaza nouã am urcat întâi în partea ascendentã a acesteia, aflatã foarte aproape de linia terenului de la suprafatã. În partea inferioarã ne astepta o diferentã de nivel necunoscutã. Am crezut cã o putem rezolva expeditiv. Dupã primii metri de verticalã observi pe ce stau colegii tãi - un dop de pietre. Mai jos ne astepta un nou dop, a cãrui înclinare periculoasã ne-a îndemnat la prudentã maximã. Blocurile instabile trebuiau evitate prin mijloace tehnice specifice.
Ultima turã de explorare a decurs în iarna anului 2002. Am luat aceastã decizie pentru a elimina riscul de a gãsi colmatatã cavitatea cu zãpadã ca în verile trecute. Încã de la intrare ni s-a confirmat ipoteza conform cãreia avenul se colmateazã o datã cu topirea zãpezii din platou. Nu am gãsit pic de zãpadã în cavitate, iar temperatura constantã de aproximativ 0°C era o adevãratã plãcere comparativ cu cea din cort în luna februarie.
Cartãrile începute de Tibi si continuate de Cristina au fost duse la bun sfârsit de cãtre Vicã. S-au cartat noile segmente, explorate în 2000 în formula Vicã, Iulia, Andreea Levandis. Echipa Radu, Costin, Alex a fost echipa de explorare.
Cunoscând deja podeaua „subredã” de pe care urma sã echipãm, am montat o balustradã între peretele solid al Diaclazei Mari si capul de mânã curentã a diaclazei de explorat. O fisurã orizontalã în lungul diaclazei, parcã special creatã pentru montarea unei mâini curente, mi-a permis aplicarea tehnicii de traverseu autoasigurat cu pitoane de suspensie „Livanos”, pentru avansare. Împreunã cu scãritele de escaladã, tehnica este deosebit de rapidã si sigurã. Am montat cinci bucle de mânã curentã pe pitoane verticale, pentru a scoate capul de put cât mai în „aer”, fãrã sã riscãm sã atingem vreun prag instabil. Alex a mai pus o fractionare dublã în peretele de gresie, pe spituri, dupã opt metri de la capul de put. Datoritã fisurii sale orizontale aproape perfecte, am numit-o Diaclaza Crãpatã. Aceastã ultimã diaclazã este deosebit de interesantã, mai ales datoritã grosimii incredibil de mici a peretelui ce o separã de Diaclaza Mare. Acest lucru ne-a obsedat de când am descoperit-o, si încercãrile noastre de a jonctiona cele douã mari diaclaze la baza lor au fost încununate cu succes în aceastã ultimã turã explorativã. Iulia a gãsit „fisura lipsã” prin care ne-a strigat din Diaclaza Mare, noi fiind în Diaclaza Crãpatã. Am reusit sã trec prin fisurã la limitã, dovedind cã este penetrabilã.
Ca în orice cavitate de tractiune gravitationalã, existã o ramurã principalã de fisurare. În Avenul cu Gheatã din Piciorul Babelor, aceastã directie coincide cu directiile principale de dezvoltare, atât ale Pesterii din Babele, cât si ale Avenului de sub Babele, întregul sit fiind o singurã cavitate ce poate depãsi 1 km dezvoltare. Denivelarea maximã este datã de avenul nou descoperit, pentru cã altitudinea intrãrii nr. 1 se aflã la 2040 m fatã de 2030 m a Pesterii din Piciorul Babelor, respectiv 2020 m a Avenului de sub Babele. Cred cã Focul Viu are la ora actualã un subiect extraordinar despre pseudocarstul din Piciorul Babelor. Trebuie numai exploatat stiintific.
În iarna anului 2005 a mai avut loc o turã de filmare pentru a avea si o scarã vizualã a jonctiunii finale. Formatiunile de gheatã care se dezvoltã mai ales iarna în aven sunt deosebite, oferind foarte multe subiecte pasionatilor de imagini subterane.
În februarie 2008 am vrut sã abordãm si celelalte douã „surori de fisurã”, Pestera din Piciorul Babelor si Avenul de sub Babele, mergând pe acelasi rationament. Datoritã pozitionãrii diferite a intrãrilor, cãtre vest, acestea erau colmatate complet cu zãpadã, recartarea lor fiind posibilã vara, având în vedere intensitatea mult mai redusã a ninsorilor din ultimii ani si a cresterii constante a temperaturii maxime anuale.
Ultima tură a avut loc in octombrie 2009 şi am avut parte de o vreme superbă. Am luat imagini video după un plan bine stabilit de acasă. Urma o emisiune pe postul TVR Cultural despre acest aven şi lipseau câteva segmente cheie din film. În paralel, am realizat şi filmul postat aici pe care îl consider o descriere vizuală a cavităţii. Pe lângă filmare, am recartat Peştera din Babele. Din păcate, Avenul de sub Babele este colmatat de prăbuşiri.
Avenul cu gheaţă din Piciorul Babelor este o cavitate cu totul specialã, în care nu sti de fapt care e podeaua, care e tavanul, care e galerie si care e diaclazã, care e salã ori care e horn sau put, pânã nu întocmesti harta. Tot peisajul subteran din Avenul cu Gheatã din Piciorul Babelor este o îngrãmãdire haoticã de plãci, blocuri, bolovani si pietre, de nisip, pãmânt si rãdãcini de jnepãn, printre care au mai apãrut totusi niste formatiuni de gheatã, care îti motiveazã îndrãzneala de a fi deranjat întunericul.

Steinernes Meer reload

2010-03-05T16:13:00.005+02:00

Reintoarcerea in Steinernes Meer va avea loc intre 13 si 21 iunie. Aproape acelasi traseu, cu o exceptie: De la Karlingerhaus vom merge peste Viehkogel direct la Riemannhaus. Am spus "vom" pentru ca suntem doi Radu.

planuri mai vechi devin noi... si se invechesc din dou

2010-02-21T02:30:00.009+02:00

Din pacate colegii speologi au alte planuri anul asta (unii dintre ei, ca altii oricum nu fac nimic), astfel incat imi pun pofta in cui si anul acesta cu mersul in Vaucluse. Din pacate, speologia este o activitate de echipa. Proiectul ramane intr-un sertar...

Textul initial:
Pe langa reintoarcerea in Steinernes Meer pentru a termina ce mi-am propus in toamna anului 2009 si participarea la o expeditie extrema in Loferer Steinberge, anul acesta am in plan organizarea unei expeditii intr-o zona apropiata mie datorita expeditiei din aprilie 2001, Vaucluse.
Celebra emergenta a Frantei ce a intrat in manualele de hidrologie sub numele de izvor vauclusian, este alimentata de un platou calcaros de 1100Km2, Platoul Vaucluse. Acesta cuprinde Platoul D'Albion si este in fapt bazinul de receptie al fantanii Vaucluse marginit de muntele Lure la nord est si de muntele Ventoux la nord vest. Debitul maxim al emergentei este de 200l/s si se inregistreaza primavara. Pe langa aportul apelor de infiltratie, exista raul subteran d'Albion ce intersecteaza cateva avene din platou, pe numele lor Chateu (-90m), Trou du Vent (-140m), Jean Nouveau (-578m) si Caladaire (-667m). Trasarile efectuate au relevat legatura dintre debitul raului subteran si debitul Fantanii Vaucluse. Atingerea unui segment din acest rau subteran reprezinta o provocare la care vreau sa raspund anul acesta. O provocare si mai mare o va reprezenta gasirea sponsorilor si a partenerilor.

Primul titlu mondial din istoria biatlonului romanesc !

2010-02-02T14:36:00.001+02:00

In timp ce imbecilizarea nationala continua prin asa zisele "stiri sportive" cu derbedei analfabeti ce alearga dupa o minge (de fapt, dupa bani), a rasarit si o medalie mondiala pentru tara asta: Reka Ferencz a câştigat medalia de aur în proba de 12,5 km individual desfăşurată la Torsby, Suedia, Campionatul Mondial de Juniori. Bravos !

Tehnologii noi la corzile statice

2010-01-15T23:08:00.000+02:00

Intreteserea mantalei cu miezul au dus la ceea ce veti vedea in acest clip. Fiecare producator a gasit cate un nume pentru aceasta tehnologie: Edelrid - single braid construction, Courant - meetic technology, Korda's - titan, Beal - unicore.

Tipul acesta de deteriorare a mantalei este perfect posibil in cazul unui soc in blocator, moment in care cama va sfasia mantaua sau in cazul unei frecari repetate coarda-stanca.
Corzile statice de la ora actuala cu aceste tehnologii implementate sunt:

- Korda's Fina
- Courant Equirial
- Beal Spelenium unicore
- Edelrid Prostatic

Korda's a fost primul fabricant care a reusit producerea unei corzi cu diametrul inferior de 9mm ce a primit certificarea EN 1891 type B, datorita acestei tehnologii. Coarda se numeste FINA si are un diametru de 8,5mm. Au urmat Courant cu al lor 8,5mm Equirial si apoi Beal Spelenium 8,5mm unicore. Utilizarea corzilor de 8mm (neomologate !) nu cred ca mai are sens, diferenta de greutate dintre cele doua corzi fiind neglijabila. Aceste corzi fac parte din tehnicile "lejere" de echipare si sunt folosite numai de catre speologii cu mare experienta in expeditiile unde fiecare gram conteaza. La un astfel de diametru, o frecare a corzii pe stanca poate insemna o tragedie.

Bucuria reintalnirii

2010-01-11T01:40:00.001+02:00

Si anul acesta m-am reintalnit cu zapada alpilor...si parca nu trebuia sa scap de ei, de Steinernes Meer si Hochkonig. I-am savurat in toata splendoarea lor de pe versantul opus, Gabuhel - Schneeberg, din regatul de iarna al Regelui Muntilor (Hochkonig).

In timp ce gondola ne legana spre statia de sus numaram si inventariam varfurile. Erau toate acolo in lumina intensa a soarelui, Mitterhorn, Breitkopf, Sommerstein, Schonfeldspitze, Selbhorn, Wildalmkirchl, Brandhorn, Hochseiler si bineinteles Hochkonig. Parca ma uitam pe un poster...

Dar sa revin la schi, motivul pentru care am sarbatorit Anul Nou in Lofer. Anul trecut, in aceiasi locatie, ma puneam la curent cu schiurile carv. Facusem o pauza de noua ani de schi. Acum ma intreb cum am putut supravietui fara asa ceva in viata mea. Se pare ca speologia a tinut locul multor porniri pe care le-am pus undeva intr-un sertar de care nu am uitat insa. Ultima iarna de schi in Romania o petrecusem la Paltinis pe clasicele schiuri "drepte". Explozia de carvuri din tara m-a prins in pesteri si, precum omul cavernelor, am ramas in urma. Carvul de anul trecut a venit sub forma Blizzard CMX9 de la Scoala de Schi din Lofer de unde imi iau echipamentul. A fost o experienta oarecum noua combinata cu retrairea senzatiilor reci atunci cand te incumeti la o panta mare. Evident ca schiurile mi s-au parut exceptionale fata de "lemnele" din tara. Ultimele mele schiuri (pe care le am si acum acasa) au fost ROY competition si m-au servit cu brio 10 ani. Nu prea le mai tineam minte, insa Blizzard-urile mi-au parut ca niste fulgi in picioarele mele. Anul acesta am schimbat impresii cu profesionistii de la Lofer Ski Schule si m-am ales cu Fisher Progressor 9+. Am fost bine atentionat ca daca nu stiu sa schiez, sunt periculoase si sa le schimb cu ceva mai "light" ziua urmatoare. Fara nici o ezitare le-am ridicat si m-am pus in telegondola alaturi de Roxana, Andrei si Nicoleta. Pe drum, incepusem sa citesc ce scria pe ele: legaturi Flowflex pro Z13, Dual Radius system, Titanal. Pe romaneste, au doua raze: una de 13 in fata pentru slalom si una de 18 in spate pentru slalom urias. Inima este de lemn captusit cu titan ranforsat cu carbon iar legaturile "plutesc" deasupra sagetii pe care o face schiul incovoiat. Canturile sunt extrem de pronuntate. Nu mi se intampla prea des sa dau un verdict instantaneu, insa in cazul lui Progressor, cred ca departamentul de marketing al brandului Fisher a gresit un pic. Aceste schiuri trebuiau sa poarte denumirea de Agressor. Senzatia este totala. Reactiunea in clapar atunci cand impingi schiul lateral este extraordinara. Stabilitatea mare este conferita de greutatea foarte mare a schiului precum si de rigiditatea acestuia. Dupa a doua coborare, schiam de parca erau schiurile mele din totdeauna. Cum le lasam drepte pe panta, toata lumea parea ca se misca in reluare. Pe gheata nu am avut nici cea mai mica problema in afara faptului firesc ca ma scotea din pozitie. Se opresc instant atunci cand vrei. Aceste schiuri sunt facute pentru viteza, agresivitate, exact ceea ce imi corectasem cu multi ani in urma, cand am inceput sa constientizez ca trebuie sa schiez elegant inainte de a fi rapid. Cu toate astea nu m-am putut abtine sa nu "dau in ele", sa retraiesc vantul in ochi pana iti dau lacrimile cu tot cu ochelari.

Din punct de vedere al greutatii, pot sa spun clar ca nu am mai ridicat din nici un stand (si am ridicat ceva schiuri) un schiu atat de greu. La fiecare cinci minute de transportat aceste bestii, trebuia sa schimb mana, ma durea efectiv. M-am uitat pe pagina producatorului si nu am gasit greutatea. Cele de 165 aveau dupa parerea mea 8 - 9 Kg. Ca si comparatie, schiurile lui Andrei, ATOMIC Cross de 173 erau cu mult mai usoare. Intr-una din zile, pentru comparatie dar mai ales pentru ca nu mai suportam sa fac brand carandu-le, le-am schimbat cu GSX-ul pe care il avusesem si anul trecut. Senzatia de eliberare s-a oprit in momentul in care am incaltat din nou Blizzard-urile. Cred ca este diferenta dintre un bocanc bun si unul care te roade. Se terminase viteza, stabilitatea laterala si reactiunea imensa in clapar. Castigasem niste schiuri usor de carat. Am cerut inapoi "agressoarele" pentru ultima zi de schi, in Lofer Alm ca sa imi iau cum trebuie ramas bun de la schiul alpin sper eu pentru o cat mai scurta perioada de timp. Acum, nu vreau decat sa fie ale mele, cu tot cu claparii si betele din gama.

Roxana si-a luat doua zile de scoala, ca si anul trecut. Este cel mai bun lucru pentru un incepator. Apoi, am ajutat-o eu, un pic. A reusit sa strabata pe schiuri o partie intreaga, fara sa cada. In Hinterthal s-a dat singura de 20 de ori cu teleschiul in timp ce noi eram sus.

Ciur Ponor

2009-12-23T06:14:00.000+02:00

Imi propusesem de mult sa vad aceasta pestera legendara. Astfel ca am pornit in ea pe data de 28 noiembrie cu prietenii mei Vica si Tzupi. Explorările întreprinse în perioada 1982 – 1986, de cluburile bucureştene „Focul Viu”, G.E.S.S. şi C.S.E.R. au dus peştera la o lungime de 17.087 m şi o denivelare de 328 m (-303 m, +25 m). Totodata este cea mai mare strapungere hidrogeologica din Romania, apa ciurului iesind dupa opt sifoane prin Toplita de Rosia.

Am parcurs cavitatea pana la lacul sifonului terminal. Dincolo de el se trece cu scafandru autonom pentru a iesi prin Toplita de Rosia. Tura a durat 12 ore si ne-a solicitat destul de mult, nivelul apei fiind ridicat. Peisagistic, am recunoscut in ea mai multe pesteri. Sunt portiuni care aduc a Ratei sau a Vantului, un pasaj de Pargavului, o cascada a la Sura Mare. Toate acestea intr-o singura pestera...absolut superb.
Am parcurs numai traseul aval si imi propun sa vad cat de curand si portiunea amonte. Am reusit sa "trag" cateva cadre reusite datorita colegilor mei de tura rabdatori.

Berchtesgaden - Steinernes Meer 8-11.10.2009

2009-11-26T14:14:00.016+02:00

Cu toate ca nu am reusit ceea ce imi propusesem datorita vremii defavorabile, tura a fost o experienta extraordinara. Traseul pe care am reusit sa il parcurg a fost Konigsee -Rothbachfall - Wasseralm -Schwarzersee - Grunsee - Funtensee - Viehkogel - Ingolstaderhaus - Weissbach.

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost traversarea a foarte multe ecosisteme intr-o singura zi. Diferentele de nivel se depasesc pieptis si efortul cel mai mare l-am depus in primele doua zile. Rehidratarea constanta a fost factorul decisiv in a-mi tine organismul in miscare opt ore pe zi cu cele 21 kg de bagaj. Am consumat in medie cinci litri de lichide zilnic ! Platoul carstic Steinernes Meer este coplesitor, adaposteste 800 de cavitati intr-o suprafata de 160 Km2, 60 km2 din el aflandu-se la peste 2000 m. In ciuda faptului ca dupa a cincea zi vremea m-a tintuit la poalele muntelui, in statiunea de ski Lofer, efortul a meritat pe deplin. Va las in compania imaginilor prin care transmit mai bine feelingul acestei expeditii.

View on ExposureRoom

the first snow in Lofer

View on ExposureRoom

voi reveni pe traseu anul viitor.

markill is dead, long live edelrid

2009-10-30T02:29:00.000+02:00

Pana o sa postez concluziile expeditiei din Steinernes Meer, va prezint cateva lucruri "calde" de echipament de la VAUDE:

Incepand cu anul 2010 toate produsele Markill vor purta denumirea de EDELRID cooking technology. Celebra firma EDELRID a fost achizitionata de VAUDE in 2006, produsele LUCKY (companie achizitionata de VAUDE in 1999) fiind redenumite EDELRID. Era logic sa pastrezi numele EDELRID in fata lui LUCKY. Cu MARKILL (firma achizitionata de VAUDE in 1996) treburile stau un pic altfel, respectiv nu au reusit sa se impuna pe o piata saturata firme impamantenite foarte bine printre cei ce practica un sport montan. Cum de EDELRID a auzit tot omul cu o cultura montana minima, miscarea pare fireasca. Regret totusi disparitia acestui nume legendar care a dat omenirii zeci de patente si careia ii datoram evolutia recipientelor actuale. Amintesc aici cateva unicate:

- proviantdose se fabrica in 3 dimensiuni si pot fi stocate una intr-alta. Design german autentic din anii '50.

- vorratsdose pentru stocarea untului in ture

- stormy un aragaz legendar destinat in special pentru abordarile big wall

- alferan "bei din aluminiu ca din sticla"

- essentrager gamela clasica ajunsa tehnologie de top outdoor. Extrem de folosita pentru obtinerea apei prin topirea zapezii.

- kartushenwarmer incalzitor doze de gaz

Cateva dintre ele le regasim si in varianta EDELRID, stilizate si colorate in negrul - vernil a actualei identitati vizuale Edelrid. Puteti descarca catalogul aici: http://www.edelrid.de/index.php?option=com_facileforms&Itemid=629
Tot EDELRID, dupa ce in urma cu 60 de ani ne-a dat coarda moderna (manta + miez), acum impune alt standard de fabricare a corzilor : BLUESIGN

Hochkonig gata de plecare

2009-10-06T17:50:00.000+03:00

7.10.2009 ora 7:00, avion spre Munchen. Munchen - Berchtesgaden (tren), Berchtesgaden - Konigsee (bus). Pe data de 8 incep traseul. Teoretic in 6 nopti termin tot ce mi-am propus, dar mi-am luat 2 zile in plus pentru neprevazut (vreme defavorabila). Intoarcerea este din Werfen - Munchen (tren). Aterizez pe 17 dimineata la ora 00:10 in Bucuresti.

Konigsee (D) - Hochkonig - Werfen (A)

2009-09-14T03:01:00.001+03:00

Mi-am propus o traversare de exceptie din landul german Berchtesgaden in landul austriac Salzburg. Traseul incepe de pe malul lacului Konigsee, urca cea mai mare cascada din Germania (Rothbachfall), strabate un peisaj pitoresc subalpin intre Wasseralm si Funtensee pentru ca apoi sa intre in "marea de piatra", Steinernes Meer.
Incepand de la Funtensee (Karlingerhaus) traseul coincide cu poteca Arnoweg, de traversare a landului Salzburg.

Etapa de 17 km de la Karlingerhaus pana pe cel mai inalt varf al zonei (Hochkonig) am spart-o in doua cu bivuac in refugiul Wildalmkirchl. Dupa refugiu, ma asteapta doua puncte tehnice cheie: pasul Brandhorn (2610 m) - Torscharte (2246 m) si escalada Mooshammersteig de pe Hochseiler (2793 m) cu varianta Herzog de traversare, daca Mooshammer e inpracticabila datorita vremii. Ultima portiune catre Hochkonig strabate ghetarul Ubergossene Alm. Coborarea mi-am propus-o pe la cabana Ostpreussenhutte, pentru ca apoi sa ajung in Werfen.

Varful Hochkonig este cel mai inalt dint alpii calcarosi de nord avand o inaltime de 2941m. Nu altitudinea ma atrage acolo ci peisajul selenar fabulos al Steinernes Meer. Un desert de stanca, fara vegetatie si cu un ghetar ce se topeste foarte rapid in ultimii ani si pe care vreau sa il vad cu ochii mei. Nu exista apa pe intregul platou insa exista zapada suficienta pentru a fi topita. Din pacate aceasta zapada poate ingheta instant si ma gandesc serios sa imi iau coltarii si pioletul pentru ultima portiune. Tura o voi face s o l i t a r si sper ca va readuce in mine bucuria de a trai si pe la suprafata pamantului, nu numai prin grote. Voi reveni...